Îmi făceam unghiile pe gresia din hol, locul unde mă lansez eu în teorii şi fac rost de anexite. Acolo mă prinsese. Mai dădeam cu pensula pe lângă, mai meditam, mai simţeam balerina din ovare cum face o serie ameţitoare de fouettés en tournant.

Fiecare pensulă mă aducea mai aproape de câte o revelaţie cu draci. Când am terminat şi unghia de la degetul mic de la mâna dreaptă, deţineam deja cunoaşterea supremă şi adevărul absolut şi eram fericita posesoare a unei tensiuni de 18 cu 10.

Nu există femeie urâtă. Toate femeile sunt frumoase. Frumuseţea vine din interior. Dacă ai sufletul frumos, atunci radiezi la exterior. Frumuseţea e o stare. Implor să difer. Există femei urâte. Există femei foarte urâte. Realitatea nu e o reclamă Dove, în care totul e roz şi fiecare femeie e o zeiţă cu pielea catifelată. Şi nici măcar nu are aşa mare legătură cu aspectul fizic; e acolo, în fiecare păr neţesălat sau sprânceană pensată prost un „mă doare-n pulăăăă!!!” atât de ţipător, încât e evident că este, nu poate fi, decât intenţionat. Dar sigur, nu poţi să spui „X este ATÂT de urâtă încât îţi poate provoca un AVC doar dacă se uită direct spre tine”.  Poţi în schimb să fentezi corectitudinea politică. Întrebat despre calităţile fizice ale lui X, poţi întoarce un ochi chior spre realitate spunând că are o personalitate plăcută sau că e o grădinăreasă destoinică. Dar niciodată, în nicio circumstanţă socială, nu e acceptabil să spui că X este foarte, foarte urâtă. Aşa ceva nu se face. Dragă.

Internauţi, priviţi!!! Priviţi aceste mii de miliarde de catraliarde de poze cu mine alături de familie, sunt atât de fericită, suntem uber-fericiţi, băi, internetule!!! Sigur, în 99,99% din cazuri, copilul imortalizat arată prin priviri ucigaşe că ar fi preferat să fie oriunde altundeva, in extremis chiar la ora de matematică. E şi uşor exoftalmic, că mami îl strânge tare-tare de tot în braţe, să vadă bine tot universul că e cu iubire. Iar consortul, cu 8 rucsaci în spate şi 5 bidoane cu apă în mâini tânjeşte după momentul în care maniaca va fi adormit, să bea o bere şi să se bucure de câteva clipe în care nu trebuie să pară extatic că e târât în toate ungherele pitoreşti după photo opportunity. Numărul de fericiri de cuplu strigate pe gard e direct proporţional cu dezastrul disfuncţional în care se află gospodăria respectivă. De fiecare dată. Şi tu ştii. Şi ei ştiu. Şi mai ştiu şi că tu ştii. Dar e o supă călduţă de ipocrizie în care nu poţi să spui că şi unghiile false sunt mai autentice decât fericirea aia pixelată. Dacă faci asta, eşti du cochon şi probabil eşti invidios că n-ai şi tu poză lângă toate tufişurile din staţiunile turistice. Pizmosule! Poţi să gângureşti afectat în faţa celor 34772346 de poze pe care EA (de fiecare dată ea) insistă să ţi le arate: „vai, dragă, ce… realxaţi arătaţi… şi bronzaţi aşa… ăla micu’ probabil era obosit, nu?” Dragă.

Ipocrizia şi standardele duble E veatza mea.

 

 

 

Reclame