Imi imaginez ca in fiecare familie exista cate o ruda dilie. Vreo matusa, vreun unchi, un neam de-a 7a spita, suferind de dementa senila acuta in faza terminala. Daca la ultima reuniune de familie nu v-a spus nimeni pe un ton conspirativ ca vin americanii, inseamna ca faceti parte din procentul ala infim care a fost ocolit de flagelul numit Alzheimer. Sau pur si simplu rudele voastre s-au infiltrat in familia mea sub un nume fals (va sugerez un recensamant atent). Asa se face ca la ultima petrecere d-asta simandicoasa (stiti voi, the good china, pieptanat obligatoriu, tacamuri de peste) s-au adunat toti 6, mathusalemii cu sotiile, unu’ mai dus decat altu’. Si cred ca fix in ziua aia toti uitasera sa-si ia medicatia. Au venit, s-au dat jos din masini timp de minute nesfarsite, si-au uitat gentile in masina, s-au intors dupa ele, pupaturi, proteze, “vai, ce-ai crescut, ultima data cand te-am vazut erai uite, atatica!”, o mana de unchi (sau poate matusa???) ratacita pe fund. S-au asezat la masa. Parca eram in “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, cum stateam cu totii la o masa mare, rotunda, si fiecare-si plangea de sanatate. Dupa aia a inceput delirul. Nu-si mai aminteau unii de altii, desi 2 perechi de proumbei fusesera nasi la nunta alor mei si facusera zeci de paranghelii impreuna. Printre crampeie de amintiri, altu’ a scos o foaie A4 impaturita frumos si a cerut sa se faca liniste. “Priviti, zice el, cum arata din spatiu noaptea Rusia si Ucraina. Vedeti cate lumini?” Eu ma uit la sotz. Sotzu’ se uita la mine. Tata se preface ca tuseste. Al mai senil dintre ei, grec din Grecia, se intoarce spre mine: “Tu cine spuneai ca esti?”. Ii explic tare si clar cum ca sunt fata lui X si Y, nascuta la, in data de, CNP, casatorita. “Aha, aha”, zice spre consoarta: “Auzi, Lia, e fata lui X, ce-o mai face? Ultima data nu arata prea bine”. X, adica tata, se legitimeaza si incearca sa para lejer. Tinerelul cu poza zice ca vrea sa vada gradina. Ne executam cu totii; raman cu sotzu’ mai in spate, sa ne hlizim. Grecu’ il ia pe tata de bratz “Auzi, dom’ne, cine e bruneta aia buna?” Tata: “Fie-mea. E gravida in 6 luni”. Grecu’: “Aha, aha, buna, buna”. Pozaru’ ii cere lu’ mama niste pamant, musai de la un musuroi de cartitze, ca cica face bine la ficusi. Deodata auzim un zumzet care se transforma in bazait, care devine rumoare. Grecoaica la un pas sa se paruie cu alelalte doua, care ziceau ca Daianu e un demagog, ca Iliescu a vandut Romania la rusi si ca singura noastra salvare e Coposu (faptul ca e mort de nu mai stiu cand n-avea nicio importanta). Le despartim la timp si mergem la masa. Alta dandana. Ala nu mananca d-aia ca-i da arsuri, alalalt nu bea decat suc natural de mango, aia nu mananca peste, ailalta are greturi de la rosii. Grecu’ se intorce brusc spre sotz “Tu cine mai esti?” Sotzu: “M-au chemat si pe mine, sa torn in pahare, sunt baiatul in casa”. Grecu’: “Cand eram tanar aveam un cal. Ii placeau mult morcovii”. Dupa care s-a intors si-a inceput sa manance tacticos. Sotzu a cedat nervos, s-a ridicat de la masa si l-am gasit prabusit in garaj, intr-o criza isterica de ras.
Asta a fost acum cativa ani. Anul asta a venit doar una, fana lui Coposu, nevasta lu’ ala cu musuroiul pentru ficusi. Chiar mai senila decat imi aminteam si mult mai vehementa. De 6 ori m-a intrebat daca pun etichete pe pachetele din congelator. Sotzu, baiatul in casa, a fost cel mai norocos. Pe el l-a prins la inghesuiala si i-a povestit cum a fost ea in tinerete, pe vremea dacilor, la pension. Care se numea – tineti-va bine – Choisy Mangâru. Da, exista. Ma rog, a existat, in cuaternar. Pe moment am crezut ca are un simt al umorului mai rafinat, un soi de auto-persiflare fina, un quelquechose…si ca suntem noi tampiti. Femeia era cat se poate de serioasa. A povestit cu lux de amanunte viata de pension, cum l-a cunoscut pe Ursulica, noi motaiam, sotzu’ butona discret telefonul. Dupa ce a plecat, am zacut cu totii. Daca ajung vreodata asa, va rog io frumos sa nu-mi mai dati drumu’ singura prin targ, sa ma institutionalizati cat mai repede. Multumesc.