Mi-e dor. Culmea. Mi-e dor sa lucrez. Sa nu ma hotarasc cu ce sa ma imbrac dimineata, sa injur cu sete companiile de taxi ca nu au masina in creierii diminetii, sa am un sef idiot pe care sa-l urasc, sa intru in panica de la deadline-uri imposibile, sa-mi plang de mila ca nu mai fac fata, sa comentez ca lucrez peste program, sa ma doara picioarele de la tocuri, sa…toate astea. Cand lucram as fi dat orice pentru cateva saptamani de pauza. Acuma nah, am avut si joburi solicitante, telefoane in miez de noapte, probleme care sfidau siguranta nationala, nopti nedormite sau partial dormite pe un scaun intr-un birou unde zumzaiau calculatoare si televizoare…ma rog. Mi-e dor. Nu mai lucrez din razbunare. Nu a mea. A celui mai cretin sef pe care l-am avut vreodata, si am avut multi. S-a intamplat asa: am cazut grea, am intrat in concediu de maternitate, brusc mi s-a restructurat postul, cu o saptamana inainte sa ma intorc. Nu, nu exista nicio cale legala sa-l fac sa vrea sa se sinucida, e unul dintre cei mai buni avocati din tara and the guy knows his shit. Dupa care a navalit criza. Si asa mai departe. M-am apucat de un master, ca sa n-o iau razna. Nu, nu mi-a folosit si nu-mi va folosi la nimic, in afara de faptul ca mi-a dat o pofta nebuna de scris.
Cel mai misto din toata experienta asta e ca mi-a deschis apetitul pentru glume proaste. Si mi-am dezvoltat niste obiceiuri dubioase. Imi place sa stau in varful patului cu telecomanda intr-o mana si un castron cu chipsuri ina alta si sa lenevesc. Si cand vine sotzu acasa, sa-i spun pe un ton sfarsit, de parca am tras la galere: “Nu mai fac fata, trebuie sa ne luam o fata in casa”. Parazitez bloguri si generez polemici sub cele mai demente nume care-mi vin in cap (Nicodim Sapun, Micsunica Guresu). Dupa care ma retrag si ma uit cum se sfasie intre ei emitatorii de pareri. Nici n-am pretins vreodata ca as fi intraga la minte.
Am inceput sa ma plictisesc.