Nu mai creşteţ prinţesi

2025, o insulă în mijlocul Atlanticului. Ziua 1. Din avionul prăbuşit incă mai iese fum, se vede de la distanţă, poate deja au trimis ajutoare să-i caute. Siluetele îmbrăcate în bumbac organic se lovesc alandala de tije şi liane. E cald. E cumplit de cald. Siluetele se ţin de mână, iar când una se împiedică, celelalte vin grămadă, ca într-un joc de domino. Fiecare incident durează minute în şir; cel căzut este consolat, mângâiat, întrebat ce simte în legătură cu căderea, este oare o traumă din trecut care îşi scoate acum capul la iveală? Se empatizează, se face un cerc de mindfulness. Împiedicatul povesteşte printre suspine că a mai trecut prin asta, la grădiniţă, e un incident care l-a format ca adult, dar pe care a încercat să-l îngroape adânc în subconştient. Siluetele plâng.

Se lasă seara pe insulă. Siluetele plâng pentru a opta oară azi. Începe să se lase frigul, şi deşi în jur e abundenţă de crengi uscate şi vreascuri, nimeni nu ştie să facă focul. De fapt, nimănui nu îi trece prin cap aşa năzbâtie. Dacă fumul distruge ecosistemul, contribuie la încălzirea globală sau, ferească Geea, condamnă la moarte sigură o specie de parameci pe cale de dispariţie? Nu şi-ar ierta-o niciodată, supravieţuirea planetei stă în mâinile lor, simt ei asta. Le mai e şi foame pe deasupra. Adevărat, au văzut tot felul de animale mişunând, dar sunt toţi vegetarieni şi buruienile din jur nu seamănă cu rucola. Suspină după tofu, soia şi o banana bread fără gluten, E-uri şi alergeni, făină sau ouă, îndulcită cu roşcove organice sau măcar cu zahăr de mesteacăn. Le e şi sete, dar nicăieri în jur nu pare să curgă lapte de migdale sau apă plată cu castraveţi şi afine. Se plânge. Adorm rezemaţi de copaci, pe pământ direct e periculos.

Dimineaţa găseşte grupul decimat: unii au murit de foame, alţii de frig, câţiva de sevraj după dopurile de urechi şi podcastul de meditaţie pentru alinierea chakrelor. Pe restul îi aşteaptă încă o zi departe de civilizaţie. Ar putea să se întoarcă la avionul prăbuşit să recupereze nişteşicuri care să facă diferenţa pentru supravieţuire, dar la Montessori n-au învăţat decât să asambleze jucării din lemn şi să mediteze în cerc, nu şi să pună la cap la cap câteva idei fiabile şi coerente de supravieţurie. Ar putea să facă un adăpost, cu ce e in jur ar fi suficient pentru un complex rezidenţial, dar cum nu s-au uitat niciodată la televizor, nu au auzit de Bear Grylls. Şi nici la facultatea de Statistică şi Sociologie-Antropologie nu au învăţat. Aşa că fac yoga.

Ultimii doi supravieţuritori sunt găsiţi o zi mai târziu stând în lotus şi recitând din Dan Puric.

 

 

Reclame

Search terms cu Josefina

Pusy, dragi enoriaşi,

Şi anul trecut, în topul căutărilor câştigător a fost „am uitat ob-ul înăuntru”. Al patrulea an la rând. Aflăm astfel că evoluăm ca specie cu viteza unui melc amputat.

Mai jos o deosebită selecţie a search terms. Am râs, ceea ce vă doresc şi vouă.

am uitat un ob inauntru

penisul curbat 90 grade

femei nerusinate

why are we here?

amendă ciorapi

va rog lasati-ma sa ma uit la un film porno cu blonde

frunza verde de urzici noi avem pulile mici

macovei la geam sediu de campanie

cum scriu pomelnice in greceste cu taste

a gemut cand am patruns himenul

filme porno dar sa le si vad

zgomot ca de trabant la plamani

poze cu sah de fitze

pantofi purtati cu sosete care nu se vad

sa facem sex cu baetiii

mama schizoida tata sociopat

in ce parte se poarta bretonul la femei dreapta

cum ei microfonul de aur care ti-l decadence pe club pinguin

tabla inmultirii si sa ma corecteaza

documentare cu casaloti esplodati

ce anseamna pieptanusi

cum sami cer voie la nacion ca ?

fete pătârlagele buzău

uram barbatii femei delicate

femei semi===goale care te exicita la maxim

ariel sau tide

cum sa ajung stewardesa la emirates

caut sa imi complic viata

foto care te uiti si te hipnotizezi

vreau sa fac sex .cum o fac?vreau ceva erotic.vreau sfaturi

pantofi cu cap de mort

iau xanax ca nu pot respira

poze cristelnita de la marcuta

de vazut filmul love n dancing

actor de filme porno tatuat

filme porno facute la pescuit

definitie despanusat

sfaturi daca este bine sa inghiti sperma

actor porno ce are tatuat pe tweety pe picior

cind mi se scoala pula jumatate nu o simt

te-ai dus pe pula

femeie beata face striptis la peco

filme cu oameni si copi lor

cand sunt pe punctul de a ami pune prezervativul nu mai sunt excitat

are careva loc de veci la marcuta?

nu ma pot opri din plans dupa primul sex anal

capsunica rusinoasa

si a dat proteza jos si a inceput sa mi o suga

nu ati bani pe prosti luati

de ce am ales tide si nu ariel?

hana montana cand face muie

vreau sa fac misteri shopping

ce simte un condamnat la moarte in ultima clipa?

ma uit la filme porno ma masturbez mai sunt virgina?

cum mi-am petrecut vacanta in franceza

partea creierului responsabila cu limbile la fete

cum arati cheala

filme xx cu josefina

Sugar-coating

Îmi făceam unghiile pe gresia din hol, locul unde mă lansez eu în teorii şi fac rost de anexite. Acolo mă prinsese. Mai dădeam cu pensula pe lângă, mai meditam, mai simţeam balerina din ovare cum face o serie ameţitoare de fouettés en tournant.

Fiecare pensulă mă aducea mai aproape de câte o revelaţie cu draci. Când am terminat şi unghia de la degetul mic de la mâna dreaptă, deţineam deja cunoaşterea supremă şi adevărul absolut şi eram fericita posesoare a unei tensiuni de 18 cu 10.

Nu există femeie urâtă. Toate femeile sunt frumoase. Frumuseţea vine din interior. Dacă ai sufletul frumos, atunci radiezi la exterior. Frumuseţea e o stare. Implor să difer. Există femei urâte. Există femei foarte urâte. Realitatea nu e o reclamă Dove, în care totul e roz şi fiecare femeie e o zeiţă cu pielea catifelată. Şi nici măcar nu are aşa mare legătură cu aspectul fizic; e acolo, în fiecare păr neţesălat sau sprânceană pensată prost un „mă doare-n pulăăăă!!!” atât de ţipător, încât e evident că este, nu poate fi, decât intenţionat. Dar sigur, nu poţi să spui „X este ATÂT de urâtă încât îţi poate provoca un AVC doar dacă se uită direct spre tine”.  Poţi în schimb să fentezi corectitudinea politică. Întrebat despre calităţile fizice ale lui X, poţi întoarce un ochi chior spre realitate spunând că are o personalitate plăcută sau că e o grădinăreasă destoinică. Dar niciodată, în nicio circumstanţă socială, nu e acceptabil să spui că X este foarte, foarte urâtă. Aşa ceva nu se face. Dragă.

Internauţi, priviţi!!! Priviţi aceste mii de miliarde de catraliarde de poze cu mine alături de familie, sunt atât de fericită, suntem uber-fericiţi, băi, internetule!!! Sigur, în 99,99% din cazuri, copilul imortalizat arată prin priviri ucigaşe că ar fi preferat să fie oriunde altundeva, in extremis chiar la ora de matematică. E şi uşor exoftalmic, că mami îl strânge tare-tare de tot în braţe, să vadă bine tot universul că e cu iubire. Iar consortul, cu 8 rucsaci în spate şi 5 bidoane cu apă în mâini tânjeşte după momentul în care maniaca va fi adormit, să bea o bere şi să se bucure de câteva clipe în care nu trebuie să pară extatic că e târât în toate ungherele pitoreşti după photo opportunity. Numărul de fericiri de cuplu strigate pe gard e direct proporţional cu dezastrul disfuncţional în care se află gospodăria respectivă. De fiecare dată. Şi tu ştii. Şi ei ştiu. Şi mai ştiu şi că tu ştii. Dar e o supă călduţă de ipocrizie în care nu poţi să spui că şi unghiile false sunt mai autentice decât fericirea aia pixelată. Dacă faci asta, eşti du cochon şi probabil eşti invidios că n-ai şi tu poză lângă toate tufişurile din staţiunile turistice. Pizmosule! Poţi să gângureşti afectat în faţa celor 34772346 de poze pe care EA (de fiecare dată ea) insistă să ţi le arate: „vai, dragă, ce… realxaţi arătaţi… şi bronzaţi aşa… ăla micu’ probabil era obosit, nu?” Dragă.

Ipocrizia şi standardele duble E veatza mea.

 

 

 

A Christmas tale, ediţia 2018

E 23 decembrie, ora 8 seara. Eşti în mijlocul mallului, cu 2745 de pungi strălucitoare în mâini şi tocmai ai strigat din adâncul plămânilor CĂCAAAAAAT!!!! Lumea se uită la tine şi simţi cum îţi iese fum pe urechi. Eşti asudată, ai ochi nebuni şi părul vîlvoi, pe lângă pungi, cari după tine geanta cu laptop, chei, agenda, altă agendă (ambele sunt imaculate, pentru că nu crezi în agende), alte chei şi o pungă pe care o târăşti după tine de azi de dimineaţă. Nu ştii sigur ce se află în ea, că nu ai verificat când ai luat-o de lângă uşă, dar femeia nu e suficient de femeie dacă nu are ŞI o pungă branduită în mână, în orice situaţie din viaţa ei. Când dorm, am lângă pat câteva pungi de astea, pline cu căcaturi random, pentru urgenţele de sevraj de pungă.

În fine, ai izbutit. Sau mă rog, crezi că ai izbutit, acasă o să constaţi că ai uitat să-i iei cadou verişoarei Pătrunjelia, aşa că mâine trebuie să refaci traseul Zara Home-Cărtureşti-Mango, alături de alte zeci de desfigrate care murmură la unison măscări. Pe verişoara Pătrunjelia n-ai mai văzut-o de anul trecut, de la precedentul schimb festiv de inutilităţi. Circuitul firesc al cadourilor în natură: Pătrunjelia o să-l dea mai departe mătuşii Leuştenia, asezonat cu o povestioară hazlie despre cum l-a ales special pentru ea. Anul viitor o să-l primeşti înapoi în alt ambalaj, cu entuziasm şi mici gângureli extaziate, pe filiera rudelor senile: vaaai, de când îmi doream un aparat de făcut vafe!

Ajungi acasă, unde tocmai s-a încheiat bătălia de la Verdun. Sau aşa ţi se năzare, când calci cu atenţie pe hol printre încălţări răsfirate, haine şi un ghiozdan lovit de obuz. Te prelingi pe lângă perete, iar în jurul tău se formează un mic peisaj de iarnă, din pungi cu reni drăgălaşi şi bocanci murdari de noroi, pentru că nici anul ăsta nu a nins de sfintele. Cun stai acolo prăvălită, înfrântă anticipat de nebunia curăţenie-gătit-oaspeţi, în faţa ochilor îţi joacă un carusel de maioneză, Pronto, ambalaje, mesaje, timerul de la cuptor şi ler. Caruselul se învârte din ce în ce mai repede, maioneza ţi se prelinge pe frunte şi formează sărbătorescul fie ca. CĂCAAAAAT! răcneşti, încercând să te ridici. Din sufrageria cu brad şi luminiţe, copilul răspunde ca un ecou: căcat, căcat, zise prinţesa!

E 24 decembrie, ajunul. Eşti acasă la părinţi, iar în sufragerie mama a împodobit masa cu crenguţe de brad, farfuriile alea bune şi paharele de cristal. Tacâmurile de argint sunt aşa lustruite, că ai putea să te pensezi în ele. De când ai ajuns, mâncaţi frugal în bucătărie, din farfuriile desperecheate. Iar apă bei oricum direct din sticlă. De câte ori deschizi frigiderul, vezi oala cu capac transparent, plină ochi cu sarmale dodoloaţe. Oftezi şi iei de lângă oală castronul cu brânză-cu-smântână, pentru că sarmalele se mănâncă de Crăciun, nicio zi mai devreme. Salata de boeuf nu e ornată încă şi te întrebi dacă, în atari condiţii, e totul în bună ordine în univers.

Vine moşul. Cadourile împachetate cu migală în hârtie lucioasă şi prinsă cu scotch (în care ţi-ai rupt un dinte din faţă), zboară în toate părţile. Vaaai, nu trebuia, tableta are încărcător alb, eu voiam negru, şosete!!!! de când n-am mai primit şosete! (îţi spun eu, de anul trecut, când iar am avut maioneză în loc de creier), hai să le purtaţi sănătoşi, ce bine îţi stă cu pijamaua asta nouă!

Miezul nopţii. Te îndopi cu trufe de ciocolată sub brad, cu o mască cu cărbune şi minerale de la Marea Moartă pe faţă.

Sunt 10 grade cu plus afară şi e ziua de Crăciun. Te-au trezit prematur nişte colindători, la ora 11. Le-ai urat pios, la rândul tău. Aşa e creştineşte. La 11:15 eşti deja obosită de ziua asta. Încep să curgă mesajele. Lumina sfântă, clichet de clopoţei, străluciri diamantine. Te întrebi cât de devreme e prea devreme pentru comă alcoolică.

În sfârşit se aduc la masă sfintele sarmale. Salata boeuf e ornată cu albuş de ou şi gogoşari muraţi, deci nu s-au inversat încă polii magnetici. Din toate părţile curg oferte de băutură. Tata stă în capul mesei, gătit ca un mormon. El n-ar fi vrut, dar l-a pisat mama, până a cedat nervos. Eu sunt în pijama, experienţa ultimelor 39 de Crăciunuri ne-a învăţat pe toţi că liniştea la masă înseamnă să nu arăt de parcă aş avea un vătrai în fund.

Se strânge masa. Arătăm ca o colonie de greieri borţoşi, cu sarcinile trecute de termen. Mama începe să înşire meniul de seară. La fiecare fel descris minuţios, ne mai chircim un pic pe canapele şi fotolii. Mai sunt sarmale. Şi cozonaci mai sunt. Iar cu băutura din casă am fi făcut bani frumoşi în timpul Prohibiţiei.

Pisica e strecurată la intervale regulate în casă şi tăvălită prin aşternuturile imaculate. Dar e proastă, că miaună şi e descoperită. E scoasă afară şi certată. Peste jumătate de oră, e adusă iar ilegal înăntru şi toarce pe câte o pernă. Copilul verifică decibelii de care e capabilă tableta. Tata şi-a reluat locul în bucătărie, în pijamaua lui preferată. Salata boeuf ciufulită e reorganizată şi reornată, aşa că nici anul ăsta nu intrăm în coliziune cu Nibiru.

Stai sub brad şi te gândeşti cu jind la încă o felie de cozonac, deşi n-a trecut nici o oră de când te-ai ridicat de la masă şi părea că ai mâncat cât pentru 3 crăciunuri. Simţi cum ţi se prelinge ceva pe frunte. E maioneză, scrie Feliz Navidad! Semnul exclamării e din gogoşar murat. Mai pe seară vine verişoara Pătrunjelia în vizită, deci anul viitor o să primeşti de Crăciun un set de cupe de îngheţată.

Şi nici nu ninge.

 

 

 

Paşi simpli dar siguri spre o insomnie de succes

Pupici cu sclipici, dragi enoriaşi,

Ne-am adunat astăzi virtual să vă povestesc despre cum nu dorm eu şi să vă ofer câteva sfaturi dacă vreţi să scăpaţi de prostul obicei de a dormi mai mult de 5 ore pe noapte, pentru că o viaţă avem şi pe aia o dormim.

Relaţia mea cu somnul a început cu stângul din timpuri imemoriale. Mă şi văd la 5-6 ani cu ochii pe pereţi, în beznă, aşteptând zorii să mijească. Ei nu mijeau niciodată, era o noapte perpetuă. Şi încă nu descoperisem cafeaua. Behold the magic powers of caffeine. Când dormeam cu bunică-mea, o pisam până când femeia îşi lua catrafusele şi pleca în altă cameră: cum adică la şcoală scriaţi pe tăbliţe? Nu aveaţi caiete? De ce nu aveaţi? Ce culoare era creta? Cum îl chema pe învăţătorul tău? Mă iubeşti? De ce mă iubeşti? MAMAIE, AI ADORMIT?

A fost un pic mai simplu după ce am învăţat să citesc, pentru că îmi petreceam nopţile citind cu lanterna sub plapumă, mâncând dulceaţă de vişine. Câte un borcan în fiecare noapte. Când dădeam peste o carte bună, schimbam vişinele cu dulceaţa de nuci verzi. Tot un borcan în fiecare noapte.

Lumea medicală e încă în şoc că nu am diabet.

În liceu şi facultate învăţam noaptea, ziua prezentând episoade psihotice dacă îmi cădea vreo carte în mână. Iar povestea mea de dragoste cu întunericul a început când mi-am dat seama că 70% din migrene sunt de la lumina soarelui. În acest sens am fost târâtă împotriva voinţei mele la un neurolog care mi-a lipit nişte ventuze pe cap şi mi-a recomandat un tratament pe care nu l-am luat niciodată, şi SĂ DORM. L-am invitat să îi recomande soluţii din astea isteţe mămicii dânsului.

În zilele noastre dorm aproximativ 4-5 ore pe noapte. Trebuie să fie întuneric dar nu foarte, este vital să nu ticăie nici un ceas în raza mea auditivă pentru că fac cu nervii, dar totuşi să nu fie linişte mormântală, picioarele trebuie să se afle tot timpul sub cearșaf/pilotă pentru că sub orice pat în care dorm se poate ascunde fata aia din The Ring, perna trebuie să fie foarte tare şi să fie însoţită de cel puţin doi pui de dimensiuni potrivite şi nu dorm niciodată mai multe nopţi în deplasare fără un pluş uriaş în formă de crocodil care trebuie aşezat într-un anumit fel, altfel totul e pierdut.

 

Iar dimineaţa sunt Ghionoaia.

 

Reţeta mea de mare succes se întâmplă aşa: Fac toate cele de mai sus (nu ticăie nimic, picioarele acoperite, crocodilul în feng shui deplin), televizorul merge pe ceva boring, documentar despre încălzirea globală sau ritualul de împerechere la cocoşii de munte. După care au loc următoarele:

  • Mă întreb dacă barul în care mergeam în liceu avea toaletă, pentru că PUR ŞI SIMPLU NU ÎMI MAI ADUC AMINTE. Trebuie să fi avut, altfel unde făceam pipi după atâta Cola? (Idei tangente şi fără sens despre mâncarea sănătoasă, parenting şi feminism, fără legătură cu ceva anume – aproximativ 30 de minute, dacă deviez grav şi îmi aduc aminte că există conferinţe de parentig. Bonus points pentru vena de la tâmplă care pulsează ameninţător)
  • Parcă pe pagina 6 rândul 18 am uitat să pun diacritice. Oare o să observe cineva? Şi oare de ce scriem cu diacritice? Arabii scriu fără vocale şi nu se dă nimeni cu capul de pereţi. (Număr până la 10 în arabă. După aia încep să încurc grav dualul cu pluralul. Îmi amintesc de dom’ profesor şi de cum îi plângeam cu muci la telefon când încercam să-mi fac temele. 30 de minute, dacă încep să speculez despre terorism)
  • În clasa a 3a m-am murdărit de cerneală pe uniformă şi m-am spălat la cişmeaua din curtea şcolii. Oare cişmeaua aia mai există? Era chiar lângă terenul unde făceam educaţie tehnologică. Ţin minte că era şi o seră. Oare sera mai e? Era mişto la educaţie tehnologică, că nu aveam teme. (Variaţiuni pe temă şi consideraţii despre rolul educaţiei tehnologice în societate cu deviaţii spre absenţa caligrafiei din programă – cca 1 oră).
  • Oare cum e să ai un hamster ca animal de companie? Să ştii că tot timpul în casa ta se află un şoarece. Cu ochii ăia. Şi cu dinţi răutăcioşi. Oare şoarecii care pleacă de pe vapoarele care se scufundă, unde se duc? Pentru că E APĂ PESTE TOT. Şoarecii nu ştiu să înoate. Sau ştiu? (Aici e momentul în care îmi aduc aminte cum i-am spus odată profesoarei de biologie din generală că găina are 32 de dinţi şi 9 măsele. Şi l-a sunat pe tata (medic veterinar) şi au râs amândoi de mine la telefon. În continuare cred că găina are dinţi, dar sunt acoperiţi de gingii – 20 de minute nepreţuite, în care îmi vin în minte toate momentele în care am scos prostii pe gură la şcoală. Şi că adunam frunze de dud pentru nişte omizi înfricoşătoare înşirate într-o sală de clasă. Motivul pentru care erau acolo e un mister pe care încă nu l-am elucidat).
  • Marlon Brando a fost colosal în „Un tramvai numită dorinţă”. Stella! Stella!!! Cred că omul era puţin nebun, nu poţi să joci aşa şi să ai toate ţiglele pe casă. Ca Nicholson în Shining. Sau Cate Blanchett în Blue Jasmine. (Îmi cântă în cap melodia de la Telecinemateca. Verific dacă mai pot să ridic din sprânceană, ca Scarlett O Hara. Câte perechi de pantofi avea Carrie în SATC? Mult timp, pentru că nu reuşesc să îmi aduc aminte până la final melodia de la generic).
  • Aş vrea să ştiu să pictez. Să am un şevalet din ăla uriaş cu care să stau pe malul unei ape şi să măsor din ochi distanţe şi ce mai măsoară pictorii când fac semne cu pensula prin aer. Şi toată lumea să umble cu băgare de seamă „ŞŞŞŞt, pictează.” „S-a dus să picteze, să nu o deranjăm.” Ah, ce lumină splendidă, mă duc să pictez. (Monet, Manet, Bizet. Napoleon cedant Sedan ceda ses dents. Eu pup poala popii, popa pupă poala mea. Oare sunt dislexică? – Jaimie Oliver e dislexic. Trebuie neapărat să încerc să fac eclere. Circa 15 minute, dacă încep să fac jocuri de cuvinte şi trebuie să deschid telefonul să le scriu în notes, locul unde îngrop io ideile mişto).

 

Aţi prins ideea. În nopţile în care planetele se aliniază de-a curmezişul, fac obsesii pentru câte un subiect pe care îl întorc şi îl dezbat intens până când adorm certată cu mine. Indiferent cât de obosită aş fi, polemica nu poate fi amânată. Iar dacă am un stres major, reuşesc săptămâni la rând performanţa de a-mi purta existenţa prin Univers cu câte două ore magice de somn în fiecare noapte.

Aud că există institute speciale de cercetare în domeniul somnului. A calităţii somnului. Hăhă. Bitches, please.

Şi cu sufletu’-n rai

Prima femeie de pe Pământ – să zicem Eva – se plictisea. Adam putea să vâneze nestingherit (deşi nici nu avea nevoie, pentru că rai, ambrozie and shit), să umble bezmetic prin Paradis si în general să fie miezul universului. Aşa că Eva se plictisea. Din plictiseală a mâncat mărul ăla. Şi ca să demonstreze că POATE ŞI EA. Dar doar aşa, puţin.

Femeile peşterilor se plictiseau şi ele. Bărbaţii tribului vânau (de data asta chiar de nevoie), rupeau mamuţii pe genunchi şi descopereau că au a crazy little thing called testosteron. Femeia n-avea şi ea, aşa că se plictisea. Începe să descopere mieunatul. „Dacă miorlăi, el lasă mamutul să se zbată într-o baltă de sânge şi vine să mă bată puţin, deci sunt importantă pentru el, aşa că mă consolează cum ştie el mai bine, cu o bastârcă între omoplaţi.”

Suntem pe vremea rochiilor cu crinolină şi femeile se plictisesc, dar un pic mai rafinat, cu batista de mătase la frunte. Bărbaţii pleacă la război, femeile descoperă tricotatul şi sărurile pentru leşin. Sunt nişte căprioare plăpânde şi sensibilicoase, care nu umbla singure pe stradă la ceas de seară şi au nevoie SĂ FIE PROTEJATE. Ar putea să-şi poarte şi singure de grijă, dar le e aşaaa…. aşaaaaaaa, puţin răuţ…

Începutul secolului 20 le găseşte pe femei foarte plictisite. Au terminat de croşetat şi ultimul model de şal, au citit toate romanele de dragoste ale lumii şi mişcarea bio nu se inventase încă. Încep să umble plictisite în stoluri cărora le spun cu emfază ceaiuri dansante. Bărbaţii fac politică şi decid soarta lumii, între două gesturi de cavalerism şi un recital de poezie pentru o duduie la ananghie. Aşa că femeile se revoltă (pentru că se plictisesc) şi inventează emanciparea. Nu-şi dau foc la sutiene încă, dar le încolţeşte în minte egalitatea. Acest moment istoric este cunoscut şi sub numele de marea eroare în matrix.

Început de secol 20. Femeia se plictiseşte. Apar sufragetele. În continuare cer sărurile şi visează amoruri ca în cărţi, dar vor să voteze, să aibă un cuvânt de spus, eventual să meargă şi la război. Bărbatul îşi smulge puţin părul din cap, îşi lipeşte o palmă peste frunte şi zice: „Fie, femeie!” Femeia începe să voteze, războaiele se înmulţesc, bursa se prăbuşeşte, Titanicul se scufundă.

Femeia merge la Woodstock. Între două fumuri de iarbă şi pieptul dezgolit al lui Hendrix, se plictiseşte. Parcă ar vrea mai mult decât o ştampilă pe o hârtie, dar dacă ar putea să fie şi zână fragilă şi activistă în acelaşi timp… şi plăpândă făptură, dar la o adică în stare să piloteze un avion de luptă… Bărbatul e prea fumat să anticipeze consecinţele.

În zilele noastre, femeia se plictiseşte. A descoperit parentigul, mâncarea sănătoasă, empatia şi terapia, conferinţele cu teme gingaşe şi pseudocerealele fără gluten, dar nu e de ajuns. În continuare are nevoie de ajutor să deschidă un borcan şi să evalueze corect distanţele, dar un păr imaginar îi creşte pe piept şi i se îngroaşă vocea. Bărbatul e cu nervii la pământ. Broboane de sudoare i se preling pe frunte şi îşi blesteamă strămoşii din peşteri şi pe Adam cu ambrozia lui.

Femeia suspină. De mii de ani umbla fragilă, neputincioasă şi plictisită prin istorie, cu o nevoie nestăvilită de protecţie şi ajutor. Dar parcă în tot acest timp ar vrea şi să conducă un Humvee printr-o zonă de război, cu un Kalashnikov aruncat neglijent pe umăr. Sigur, când ajunge la destinaţie, printre obuze şi şrapnel, un bărbat TREBUIE să îi deschidă portiera, pentru că e femeie. Doreşte protecţie ŞI egalitate. Îşi drege glasul obişnuit să ceară ajutor pentru manevre complicate, cum ar fi schimbarea unui bec, şi se oţărăşte în târg că e asuprită.

Bărbatul nu mai are de mult toate ţiglele pe casă. Nu înţelege. E o schemă complicată? E o boală cu nume latinesc? E un sindrom? E o pasăre, e un avion? Bărbatul renunţă. Femeile nu. Şi parcă se şi plictisesc, asa…

Glossă

Mici fragmente din Narnia.

– Alo, bună! Am văzut din out-of-office că eşti liberă azi, dar mi-am amintit că ai mai avut o zi liberă şi acum 3 ani. Pe aia am ratat-o, dar pe asta am toate şansele să ţi-o stric. Aşa că: bună! Practic, îţi arăt că nu dau mare lucru pe tine ca om, dar am nevoie de tine ca entitate vagă, care îmi rezolvă ce am eu pe to do list azi. Nu te ţin mult, maxim 45 de minute în care o să îţi expun cu lux de amănunte ce vreau să faci pentru mine.

– Da, ştiu că te-am văzut azi în cantină şi nu te-am salutat, deşi sunt bărbat şi am ajuns după tine la aparatul de cafea, dar vezi tu… eu am câteva probleme minore cu căpuţul, nimic grav, doctorii mi-au spus că scap. În fine, am nevoie să-mi răspunzi la email, chiar dacă e 23:30. O să-ţi dau şi un sms, să fiu sigur că ai primit şi că îţi petreci jumătate din noapte în sudori reci, încercând să dai de cap unei învălmăşeli pe care eu singur am creat-o, nu m-a ajutat nimeni. Hei, poate o să fim colegi de salon la Mărcuţa dacă eşti cooperantă şi te laşi stresată în continuare, n-ar fi osăm?

– Bună, ştiu că eşti în concediu, dar mă gândeam că poate îţi rupi câteva ore să mă ajuţi cu chestia asta de care am uitat/ n-am uitat, dar vreau să par proactiv şi să dau bine/ mă doare de problemele tale în locul în care soarele nu pătrunde niciodată. Îţi trimit acum, nu e mult, câteva zeci de pagini cu care să faci tu magie, o nimica toată. Acum e 8 seara, ce zici, reuşeşti până mâine dimineaţă la 9? Eşti minunată, te pup, seară faină şi concediu plăcut în continuare!

– Ştiu că nu mai vezi bine, dar mai gestionează şi chestia asta. Mie mi-a luat un an să mă prind cum se face, dar nu avem atâta timp. Sună-mă dacă ai întrebări, că nu răspund. Să-ţi zic sincer, nici eu nu m-am prins cum funcţionează, dar îi dai tu de cap. A, am uitat să-ţi zic: dacă faci cea mai mică greşală, o să te fac să te simţi ca ultima găină din GOSTAT. Pupici!

– Nu ştiu ce mă întrebi şi n-am nici cea mai mică intenţie să mişc un deget să te ajut. Pe o scară de la 1 la 10, problema te e pe -2. Da, ştiu că eu ar fi trebuit să am răspunsul, dar sunt prea ocupată să-mi las unghiile să crească. Oricum, poate ne vedem zilele astea la o cafea! Pupici moz!

– Salut! Am venit azi din concediu şi sunt plină de idei!!! Ştiu că n-ai mai dormit 5 ore întregi de când era Obama preşedinte, dar să vezi ce idei am! Îţi trimit şi 8 giga de poze din concediu, să vezi ce mişto a fost!!! ♥♥♥ XOXO!!!

– Ştiu că am zis să ne vedem la 3 şi că ţi-ai făcut tot programul în jurul meu, dar am uitat/ nu e problema mea/ eşti pe locul 4652 pe lista mea de priorităţi. Hai să ne vedem la 4. Stai, nu e bine, am altceva. Peste 2 săptămâni? E prea târziu? O zi bună în continuare!

– Da, ştiu că ai ceva de terminat care presupune creaţie şi să ai mintea liberă, dar ia te uită ce am eu aici! Câteva căcaturi administrative insignifiante, care or să-ţi mănânce jumătate din zi! Poţi să faci ceva-ul ăla al tău mai târziu. Altfel cum ai reuşi să-ţi păstrezi aura de Horea, Cloşca şi Crişan după ce au fost traşi pe roată?

– Bună! Ştiu că am vorbit de fix 2 ori (pentru că n-am avut încotro) şi nu ţi-am răspuns niciodată la salut (chiar nu e vina mea că eşti politicoasă), dar curând o să am nevoie de tine, aşa că următoarele zile o să fiu extrem de curtenitoare şi ciripitoare, până o să crezi că mă dau la tine. Să vezi ce uşurată o să te simţi când o să-ţi dai seama că nu vreau să-ţi pun mâna pe fund, tot ce îmi trebuie de la tine e tot timpul şi energia ta! Atât! Me siento generoso!

Pe un perete imaginar, am o poză cu Micşunica şi Ion Costică, fugiţi aventuros 3 zile la Călăraşi. E motivul pentru care pot să-mi aleg singură cu cine să fiu colegă de salon la Mărcuţa.

Mic tratat şi o întrebare

Bonjurică, 

Numele meu e Roxana şi sunt depresiv-anxioasă, atunci când nu sunt mulţumită (a se observa evitarea cu eleganţă a cuvântului fericire). Unii i-ar spune borderline, dar nu mă împiedic de atâta lucru. Râdem împreună dar am separat şi concomitent fantezii cu peisaje dezolante şi cimitire bântuite. Am convingerea fermă că fericirea e un concept utopic şi că trebuie să fii puţin fumat şi naiv să crezi că există de-adevăratelea.

Prietenii îmi spun căpreoară, vrăbiuţă şi a’ mică. Tata încă îmi spune şoricel. Nume ce desemnează făpturi delicate şi gingaşe, în total dezacord cu lipsa de feminitate mimozică pe care o posed. Când mă iau nervii ăia mari, mă întorc şi plec, dar în gând te-am eviscerat deja în 6 feluri diferite. Nervii ăia mari mă iau foarte des. Înjur foarte, foarte frumos. Lăcătuş e pistol cu apă.

Uneori sunt obsesiv-compulsivă şi nu pot să dorm dacă perdeaua nu e aranjată conform unui feng-shui propriu complicat sau dacă sunt scame pe covor. Nu pot să dorm nici dacă ticăie un ceas în cameră. În general, nu pot să dorm. Nu am cearcăne, iar lipsa de somn îmi dă o aură defetist-contemplativă, care e ades confundată cu un proces mental intens. Nu e cazul.

Prietena mea cea mai bună locuieşte într-o ţară unde e tot timpul frig şi noapte şi îmi trimite scurte filmuleţe cu aurore boreale şi concerte de coveruri ABBA la care se duce din politeţe. De 20 de ani avem aceeaşi discuţie în contradictoriu, cu tema „E Buzăul în Moldova?” Când am o zi bună, o las să creadă că nu e, de fapt e în Elveţia.

Copilul din dotare e o oglindă încă blurată a mea. Ceea ce mă bucură nesfârşit, pentru că avem discuţii complet retarde în care filozofăm despre sensul vieţii (să facem LEGO, să ascultăm Elvis şi să mâncăm pizza) şi eu îi arăt poze cu rulote pe care am putea să le cumpărăm şi să mergem să vedem lumea. Mă dă pe spate capacitatea lui de a face operaţii matematice complicate în minte în timp ce se uită cruciş şi se scarpină în nas.

Am fobii hazlii: mi-e foarte frică de gâşte şi de câteva ori pe săptămână mă admonestez că nu mi-am refăcut Geanta-De-Apocalipsă.

Urăsc până la pierderea uzului raţiunii oamenii aroganţi, oamenii care vorbesc încet la telefon, hipsterii, mâncarea sănătoasă, romanţele şi gâştele.

Dacă nu e complicat şi twisted, n-are nicio şansă să îmi scoale interesul, devin brusc impotentă. Lubrifierea mea psihică funcţionează doar pe bază de extreme şi excepţional. Uşor e pentru oamenii care pot să doarmă într-o ceasornicărie şi joacă doar după reguli. I don’t do rules.

Sunt convinsă că o să mor de nervi. Într-o zi pur şi simplu o să-mi crape capul şi gata, loc luminat cu verdeaţă. În acest sens, îmi somez frecvent toţi cunoscuţii să vină cu flori la mormânt, dar să nu plângă. Eu nu prea primesc flori, de-aia zic. Premoniţia mea cum că o să mor tânără şi neînţeleasă se duce dracului cu fiecare an cu care suflu în (din ce în ce mai multe) lumânări pe tort.

Dacă auziţi că am fost la doctor, atunci să ştiţi că probabil mă cred pe moarte şi automedicaţia, surprinzător, a dat greş. Şi că am epuizat toate combinaţiile de analgezice închipuite de mintea umană. O zi fără migrenă e o zi pierdută, spune un vechi proverb tibetan.

Dacă mă caut bine (dar mi-e frică), probabil găsesc în geantă un os de dinozaur, câţiva arheologi mai mici şi toate avioanele dispărute de-a lungul istoriei în Triunghiul Bermudelor. În ziua în care o să ştiu exact ce am în geantă, omul va descifra manuscrisul Voynich.

Ştiindu-se cele de mai sus şi cunoscându-se acum şi sensul vieţii, mă întreb încă în neant, în anul de graţie 2017, de ce ca să obţii orice ţidulă oficială trebuie să plăteşti taxe la poştă? De ce nu poţi direct la autoritatea unde ai tu treabă sau, piei Satană, online? De ce, de ce, de ce?

26.

Io trăiesc relativ mişto în fiecare zi. Adică nah, nu vă imaginaţi că păşesc pe anemone şi vălătuci roz de mătase fină de când mă dau jos din pat sau că fac atacuri de panică de la atâta împlinire and shit. Dar aşa, în general, dramele mele personale majore se petrec aproape exclusiv la mine în cap, unde e mai zarvă şi balamuc decât în cantina de la uzinele Faur. Nu-s suficient de proastă să fiu fericită, aia e.

Mai deunăzi am împlinit pentru a treişpea oară 26 de anişori. De la înălţimea ameţitoare a acestei vârste, doresc să vă aduc la cunoştinţă următoarele aspecte:

Unu. Nu m-am panicat. Pentru a treişpea oară, 26 e mişto. Anul ăsta a fost un meci dificil, dar am tras la poartă chiar dacă n-am avut mingea. Şi nu prea am avut-o. Dar cumva, chiar dacă terenul a fost nefavorabil şi ei au jucat şi cu rezervele şi juma de galerie, am înfrânt.

2. Dacă n-am murit în ultima jumătate de an, n-o să mor niciodată. I am Duncan MacLeod, from the clan MacLeod.

Tres. Sunt fie spilcuită ca un mormon, fie ca adunată dintr-un club grunge după o noapte înecată în alcool şi ierburi aromatice. Niciodată între.

Patru. A trebuit să-mi repet nesfârşit până am înţeles că unele lucruri pur şi simplu nu-s pentru mine. Asta nu mă face să le regret mai puţin şi să nu-mi arunc în spate nişte munţi de vinovăţie că nu sunt construită ca să le atrag. Pe altele, multe, neaşteptate, excepţionale, nici nu le puteam cuprinde cu mintea şi totuşi au dat buzna peste mine, într-un amestec nebunesc de fericire şi de zâmbesc-ca-tâmpita-din-orice. Dincolo de raţiune şi restricţii medicale.

Cinci. Oboseala mă transformă într-un dragon cu 9 capete, însetat de sânge. Nu-mi sta în cale, nu clipi, nu respira în direcţia mea. Nu respira deloc. Oboseala extremă şi istericalele ei de însoţire se întâmplă când trec de pragul hazliu al epuizării şi se deschid porţile Iadului. Lgenda spune că atunci ies ielele şi Nibiru se ascunde după Saturn.

SEX. Level: Hiroshima. Şi ciocolată. Divizia Diabet Tip II.

Când se duce luna la culcare, începe viaţa mea socială. Dacă nici după miezul nopţii nu am răspuns la mesajul ăla super important despre terapia cu îngeri sau necesitatea unei alimentaţii echilibrate, nu vă pursicaţi. Nici n-o să răspund. Vederile mele în acest sens se radicalizează de la an la an şi cred că la a treizecea aniversare a vârstei de 26 de ani o să vă comunic exact ce să faceţi cu îngerii ăia.

Noo. În strânsă legătură cu punctul de mai sus, vă anunţ că rasa umană se duce uşor-uşor pe PULĂ pulă apa sâmbetei. Simt o fericire divină, cam ce trebuie să fi simţit indienii când pelerinii au adus sifilisul cu ei în caravane: totul e o terapie, o empatie, o emulaţie, un ecobioorganic non-alergen, fără parabeni, fără conservanţi, natural, salvaţi planeta, salvaţi melcii şi vipera cu corn:

Dânsul o spune mai articulat şi mai coerent decât ar putea explica 10 nutriţionişti isterici de la lipsa de carbodhidraţi şi activişti pro-vipere cu corn.

FB. Mă topeşte la nesfârşire să simt pământ ferm sub picioare după ce cobor din avion. Am capacitatea îndelung antrenată de a distruge psihic orice persoană care are ghinionul să stea lângă mine în avion. Mă frichin, mă foiesc, scot din geantă, bag la loc, mă panichez vizibil la orice adiere de turbulenţă, oftez, suspin. La curse lungi, sunt un spectacol de sunet şi lumini. Sunt paranoică şi le suspectez pe stewardese că ascund informaţii vitale, care mi-ar putea salva viaţa în eventualitatea unei prăbuşiri.

Unşpe. Experimentez o bucurie vecină cu extrazul religios de tip orgasmic cosmic fără sfârşit temporal atunci când mănânc eugenii. Eugeniile mi-au bulversat existenţa. Pentru câteva minute, o pace se coboară asupra mea.

ta-ta,

R

Once upon a time…

Am fost greşit setaţi că trebuie să înveţi, să ai note bune, să mergi la şcoală şi la serviciu, şi astfel viaţa va fi un câmp cu flori, presărată cu bine şi fericire şi păsărele or să-ţi cânte imnuri deasupra capului. Că împlinirea vine dintr-un 10 la citire şi mai târziu din satisfacţia iluzorie şi efemeră a unui lucru dus la capăt cu bine, ca attachment într-un email.

 

BULLSHIT.

 

Viaţa e ceea ce se întâmplă în timp ce stăm ferecaţi în birouri atent gândite şi parcimonios compartimentate, cu plante artificiale şi folii de protecţie peste monitoare. Viaţa e gura aia de aer pe care o tragi până în beciul plămânilor între două meetinguri şi un deadline care arde. E vacanţa de Crăciun la părinţi, unde te bucuri de bucuria lor, asculţi poveşti şi te laşi alintat. E întoarcerea la copilărie, când visezi cu ochii deschişi la vremuri trecute mai fericite, într-un taxi care te duce spre o clădire gri şi spre zecile de emailuri care s-au strâns în ultimele ore, în timp ce tu încercai să ai, totuşi, o viaţă a ta.

Omul e o specie bipedă care trebuie să se hrănească pentru a supravieţui. Mâncarea e acolo, pe prima treapta a piramidei lui Maslow, alături de sex şi somn (preferabil nu în acelaşi timp), apă şi alte bare necessities. Tot ce e peste sunt mofturi cizelate în mii de ani de evoluţie. Factorii ăia de igienă sunt relativ simplu de rezolvat, cu o apă curgătoare şi un co-peşterean doritor. Dar nu ne-a fost de ajuns, a trebuit să ieşim din grote şi să ne setăm întâlniri în Outlook. Şi să ne scrie frumos pe cartea de vizită, ca să avem ce mânca.

 

De ce? De ce? De ce?

 

Acumulăm teleghidaţi succese în bătălii care nu sunt ale noastre. Negociem termeni şi condiţii, dormim prin aeroporturi, zâmbim fals în haine care ne strâng şi gonim bezmetici spre locuri cu wi fi de unde sa ne citim mailurile care anunţă alte bătălii care nici de data asta nu sunt ale noastre. Uităm să ne sunăm prietenii de ziua lor, ratăm filme, concerte, cărţi, ajungem denaturaţi în ultimul moment la serbările copiilor, elaborăm calcule nesfârşite şi ne dăm de 3 ori peste cap să facem o bucurie unui om fără de care nu putem respira. 

Pentru că viaţa e lucrul ăla care pare imposibil de atins de pe scaunul ergonomic şi sub lumina necruţătoare a becurilor cu consum redus de energie. Suntem la eoane distanţă de fericire şi uneori nici nu ne dăm seama de asta.

Îmi plac şi îi admir sincer oamenii ăia despre care vedem reportaje la televizor şi citim pe facebook „Ieri corporatist, azi înoată cu delfinii” sau „A lăsat cariera de second asssistant to junior entry regional manager pentru a călători în jurul lumii cu rulota”. COJONES. Şi realizarea faptului că nu suntem într-un joc şi ăsta nu e doar un nivel de care trebuie să trecem ca să fim uber centauri în nivelul următor. This is it, guys, ieri ne jucam în ţărână şi mâine o să avem 78 de ani, artrită, dibet şi alte boli şi deficienţe şi ne-am ales cu o diplomă agăţată strâmb pe perete „Ion Costică, angajatul lunii mai, 2017” şi o insignă ruginită cu însemnele companiei. Şi 4769 de vise încuiate într-un sertar.

 

Ce vreau să zic:

 

Trăiţi. În lumea asta dementă, ahtiată după progres şi acumulare (mai mult, mai mare, mai strălucitor), o ieşire de urgenţă ar trebui să stea acolo, între hrană şi apă. Că o supapă, fie că e ea tricotat, scris, cântat la flaut sau patinaj viteză poate să facă diferenţa între a trăi şi a exista. Altfel am rămâne doar atât: roboţei obedienţi, cu personalitate atent disimulată şi frustrări care răbufnesc eventual când nu ne vede nimeni. Că nu ne putem da demisia în serie, că am devenit dependenţi ca rasă de confort, şi jacuzzi, şi podele încălzite, şi carduri de fidelitate la magazine cu haine prea mici pentru nişte oameni, de fapt, prea mari. Că nu ne putem lua lumea în cap, că avem credite, şi copii, şi responsabilităţi, şi alegeri idioate, făcute într-un moment de lene sau nepăsare crasă. Că ne suntem practic datori să nu ajungem la 78 de ani cu regrete şi cu insule de luciditate într-o mare de Alzhimer în care să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă? Că dacă cetăţeanul Ion Costică ar fi avut o fărâmă de minte, ar fi rupt diploma aia şi în locul ei ar fi pus o poză cu el şi Micşunica, fugiţi aventuros pentru 2 zile la Covasna sau Călăraşi.

 

Viaţa e nebuloasa care se întâmplă acum, nu când termini proiectul care te-a absorbit cu totul, nici după ce scrii Best Regards la sfârşitul unui email politically correct. E momentul în care e perfect în regulă să plângi de nervi şi oboseală şi frustrare în braţele unui OM. E o zi de luni de vară, când ai fugit de responsabilităţi şi ai venit să stai în iarbă în curtea unde ai crescut. E fericirea copilului care află că azi mergeţi la film în loc să scrieţi o compunere sforăitoare. E revolta şi setea.

 

Gândiţi-vă un pic la asta. Acum, nu după ce daţi telefonul ăla important de business.