Farmecul discret al nebuniei

iunie 6, 2016

Nebunia e un barbat frumos, cald, bland cateodata, agresiv uneori, cat sa-mi fie un pic teama, amestecata cu dorinta chinuitoare si propria mea nebunie.
Nebunia asta vine pe neasteptate, te saruta pe ceafa, isi face casa in tine si nu mai pleaca. E in tine si din tine.
Daca o gasesti, nu-i da drumul. Spune-i ca ti-a fost dor de ea cand nu stiai ca exista, ca se poate. Fa-te mica langa ea si las-o sa te mangaie pe par si pe fata si sa te alinte in mii de feluri. Saruta-i podul palmei.
Nebunia se respira. Abia atunci incepi sa traiesti de-adevaratelea, cand ii simti aroma innebunitoare.
Nebunia da dependenta.
Nebunia e in noi doi.
Nebuneste.

Noul negru

mai 5, 2016

Acum cativa ani, lua nastere isteria detox. Dintr-o natie eminamente carnivora, ne-am transformat peste noapte in devoratori avizi de sucuri presate la rece, la cald, la moderat, din toate buruienile crescute pe marginea drumului. Bei suc de troscot, te transformi in femeia minune, cu forme dar nu foarte, calci pe nori, viata e roz si tu esti SANATOASA. Din delirul constipat al meselor incarcate cu mici si ceafa de porc, am ajuns de rasul lumii, la fluiditatea elixirului din conopida-sfecla-mult verde. „Mananc sanatos”. „Un stil de viata sanatos”. „Gustari sanatoase”. O sa te ajute sa mori cu jumatate de an mai tarziu decat daca ai trai fara constrangeri, dar infinit mai nefericit/a. Cu limba de moarte o sa lasi nepotilor reteta de suc pentru detoxifiere rapida. Sau o sa traiesti etern, imparatind lumea, hranindu-te cu scoarta de copac si radacini de papadie, in timp ce pacatosii gurmanzi vor fi sclavi pe plantatie. Pe plantatia ta personala de quinoa.

Nu stiu daca ati observat, dar toata lupta impotriva grasimilor rele e dusa de femei. Hoarde de Ioane d’Arc inarmate cu ceai de cozi de cirese te inghesuie pe la colturi sa propovaduiasca si sa te converteasca. Preotesele enzimelor. Traiesc in lumea lor exclusivista, neintelese, sleampete si nefericite, tarand de cele mai multe ori dupa ele in lupta anti-toxine niste nefericiti care au avut proasta inspiratie sa le duca la altar inainte sa se transforme in Greenzilla.

Tare din spate si tot pe umerii femeilor, vin parentingul si pastorirea vietii personale.

Parentingul e la moda, noul negru printe femei. Si odata ce-ai apucat-o pe drumul asta, nu mai e cale de intoarcere. Orice nascatoare cu 2 neuroni care au pus accidental de-o sinapsa e experta in parenting. N-ai nevoie de scoala, de cursuri, de atestat sau facultate. Tot ce trebuie sa faci e sa mergi la 2-3 conferinte pe tema si sa-ti faci un blog. Da, exista conferinte de parenting, unde niste oameni (de cele mai multe fara copii) iti explica cum trebuie sa te porti cu copilul, cum sa-l plimbi in parc si ce sa-i dai sa manance. Si ce ar fi amuzant daca n-ar fi trist, e ca exista public. Carduri de mame dau bani si se inscriu pe liste de asteptare la niste monologuri ale unor speculanti, care le povestesc ca esti mama atunci cand ai copil. Trebuie sa fii extrem de gresit cablata daca e nevoie sa te invete cineva ca tipatul la copil lasa traume si ca daca ai nascut, soc! esti inca femeie, nu e neaparat necesar sa te transformi intr-o leguma care are nevoie de ghid pentru cresterea copilului. Despre parinti extremi si efectele lor nocive asupra mediului inconjurator, intr-un episod viitor.

Am lasat ce-i mai frumos la sfarsit. Life coachingul. Da, scoate capul timid dar cu ambitii mari o noua pseudostiinta, populara printre aceleasi femei pasionate de raw si laptisor de matca: scoala vietii pentru intelectuale crescute cu guvernanta si pian. Sau crescute ca toti muritorii, dar cu pretentii si ifose. „Am mare, dar MARE nevoie sa-mi spuna cineva ce sa fac mai departe cu viata mea. De fapt am nevoie de validare, dar nu am prieteni si nu se incumeta niciun barbat sa-mi arate colectia lui de stampe japoneze, asa ca m-am uitat in jur si am vazut ca celelalte purtatoare de exces de foliculina au renuntat la greaua lupta solitara si au apelat la ajutorul unui specialist. Nu psihiatru cum ar fi recomandat, ci life coach. O femeie la fel de frustrata ca mine, care are la randul ei nevoie de validare, doar ca invers. Eu am o nevoie disperata si intrinseca de pula indrumare, ea trebuie sa se simta utila. Castigam amandoua. Eu o sa am senzatia ca sunt frumoasa, desteapta, puternica si prin urmare inaccesibila, de aia niciun barbat nu e nerabdator sa ma tavaleasca prin asternuturi. Ea o sa inchida usa in urma mea cu satisfactia descalcirii unui destin maret, cu atat mai cu mot cu cat EA a fost motorul transformarii dintr-o batuta a sortii intr-o splendida castigatoare in fata vicisitudinilor vietii.”

O sa incep sa scriu discursuri motivationale pentru femei incerte si mame nesigure, in timp ce o sa prizez broccoli pe urechi. O sa incep sa scriu, de fapt. Anti. Facem o noua religie, in care e permis orice. Reinventam cartofii prajiti, facem copii doar daca suntem in stare mai departe de nastere si nu dam in depresie daca lumea nu se invarte in jurul nostru.

Draga Mimi,

februarie 20, 2016

Te rog sa te intorci. Nu stiu unde ai plecat in lumea asta mare, dar am nevoie de tine. Poate ai cliente mai ascultatoare acum, poate mainile tale nu se mai strang consternate in varful capului la vederea unui dezastru stilistic, poate am gresit, poate ne-am intalnit prea devreme sau prea tarziu. Dar te rog eu sa te intoci in salonul cu miros de L’Oreal 4.15, rosu intens.
De cand ai plecat, am cautat bezmetica pe cineva sa te inlocuiasca. Umblu neinteleasa din salon in salon, ma asez pe scaune incomode si rasfoiesc nerabdatoare reviste asteptand sa gasesc pe cineva ca tine. Nu exista. Doar tu stiai ce vreau din clipa cand puneam piciorul in salon si spuneam pe ton tanguitor ca nu stiu exact ce vreau, dar sa fie ‘asa…asaaaa…’.
Am avut si breton, sa stii, intre timp. Nu din ala de meningita, dar suficient cat sa nu stiu ce sa fac cu mine. M-a pacalit un stilist de par cu aerul ca stie exact ce face. Nu stia, nici acum nu pot sa-mi prind parul fara sa arat ca Johnny Bravo.
Mi-e dor de monologurile tale pasionale despre oxidanti, perii rotative si pigmenti. De felul in care iti dadeai ochii peste cap cand descopereai ca (iar) m-am vopsit singura in miez de noapte si am sarit suvite intregi, pentru ca eram chioara de somn si frustrata ca baia arata de parca m-am vopsit cu compresorul.
Intoarce-te, Mimi, fara tine viata e trist si vopsit neglijent.

How to train your patience. Episode 3474536

octombrie 16, 2015

Catastrofele mari pe rand, alea mici de-a valma, merg si 2-3 intr-o singura zi, daca ai antrenament. M-am oprit putin din haos. 24 de ore in care n-am mai existat in lumea vie, anno domini 2015. Suspendata, fragmentata, am reusit sa ma Citește în continuare »

De fapt…

iulie 1, 2015

… o femeie a descoperit focul, dar l-a pierdut prin geanta. Il cauta si in ziua de azi, printre chei, farduri, un bloc mai mic si telescopul Hubble, in timp ce un barbat nervos fumeaza tigara de la tigara si o claxoneaza sa coboare.
… o femeie a ajuns prima pe Luna, dar s-a infipt cu modulul intr-o stanca si asteapta inca pe cineva pe care sa dea vina. Ce daca isi facea buzele in oglinda retrovizoare, ALA trebuia sa fie mai atent.
… o femeie poate sa taca atunci cand stie ca asa e cel mai intelept. Dar alege sa nu, pentru ca nebunia nu e completa fara spectator perplex, si, daca e cu adevarat norocoasa, cateva validari.
… Dumnezeu a facut intai femeia, dar pentru ca il intreba toata ziua daca frunza aia de vita de vie o face grasa si ii dadea sa manance rucola, l-a facut pe Adam sa se descurce el cu hormoni si imbufnari. Si Dumnezeu s-a dus la o bere cu sfantul Petru si traiesc si azi intr-un rai patriarhal.
… la inceput a fost femeia, nu cuvantul, cum gresit se crede. Dar pentru ca femeia umbla de colo-colo nauca prin pesteri si mima colectia de vara de la Zara, Dumnezeu s-a indurat de suferinta ei si a trimis pe pamant cuvantul. De atunci, milioane de barbati viseaza la comuniunea om – surdo-muta.
… o femeie e perfect capabila sa faca absolut orice. Sa ia borcanul de pe raftul de sus, sa distinga frana de ambreiaj, sa amestece cu o mana in cratita si cu cealalta sa conduca o corporatie, sa fie fruntasa pe o platforma petroliera. Dar ii e asaaa… asaaa…
… o femeie are intotdeauna dreptate. Daca vrei sa o contrazici, indeparteaza-te cu precautie, la o distanta considerabila si da-i vestea sub forma de sandwich. Reduceri la mall – nu ai dreptate – te iubesc. Functioneaza si mai bine daca fluturi neglijent un pliant de la un spa, pe care sa se vada clar numele ei.
… o femeie uita unde trebuie sa ajunga si de ce, dar o sa-ti spuna cu repros ca acum un an, 4 saptamani, 6 zile si 8 minute nu i-ai spus ca ii sta bine in fuchsia.
… o femeie nu se uita cu ochii ei in oglinda, nu se aranjeaza pentru ea, nu slabeste ca sa-i vina perechea aia de blugi, nu isi face unghiile cu rosu pentru ca arata bine pe un pahar cu vin si cu o tigara intre degete. Face toate astea pentru si in acelasi timp impotriva altor femei.

De fapt, o femeie a inventat universul, pentru ca se plictisea si nu era nimic bun la televizor in ziua aia.

Sa ma iubesti si maine.

mai 4, 2015

Si poimaine. Si pe 1 ianuarie 2055. Si cand o sa fiu batrana si senila si o sa incerc sa ma incalt cu manusile. Cand n-am umbrela si port maneci scurte la -3 grade si-ti spun ca nu e chiar asa frig, ti se pare… Cand trec linia aia fina dintre intuitie si paranoia si ne jucam de-a nebunia. Cand scot greutatea mea in hartiute si ambalaje din geanta si ma prefac ca nu-s ale mele, au aparut misterios acolo, ce ne facem. Cand rad, dar mai ales cand plang. Cand invart scenarii si ipoteze, planuri si posibilitati. Cand dorm cu sosete, desi e august. Cand nu-mi trec prin cap evidente, dar depistez detalii. Cand sunt mica. Cand ne tinem de mana, pana la capat. Cand ma infurii. Cand vin, cand plec, cand te tin strans langa mine. Cand dorm haotic si fac nazuri dimineata. Cand beau si totul e o tragedie. Cand sunt drama queen. Sau mai ales atunci. Cand imi asez mana peste mana ta si e bine in noi. Cand ma alint. Cand suntem departe. Sa ma iubesti cand iti spun ca te iubesc, pe 2 ianuarie 2055.

Going on 16

martie 3, 2015

„Daca e o intrebarea nerostita care te chinuie acum, raspunsul e da”. Ravasitor, absolut. Momentul zero in care am inceput sa ard. Joaca de-a identitatea, franturi din noi aruncate haotic si in momente nepotrivite pe o panza pe care pictam amandoi in culori sumbre. Un lan de maci in mijlocul furtunii. Putina lumina, zambetul tau dimineata. O zi si inca o zi si apoi alta dimineata. Proiectii transformate in scrum, fericiri neasteptate. Extreme nenumite, mainile noastre inclestate intr-un colt de lume efemer. Cat de mult inseamna total? In ce cantaresti, numeri, masori? De aici si pana la capat. Atat de simplu. Nimic nu-si pierde intelesul, doar noi suntem altii in fiecare zi. Ne regasim ca dupa o lunga absenta, mai vii, mai plini de sensuri, intregi. Tu si eu si noi si povestea noastra care nu incepe nicaieri si nu se termina niciodata. De mana, pana la capat, orice ar fi.

Bai Rita, deci…

ianuarie 4, 2015

… te-am citit. N-am terminat cartea, am nevoie de pauze lungi intre un delir si urmatorul. Vorbim despre „Scrisori catre Rita”, surpriza literara a anului trecut pentru mine. Si cata nevoie aveam de ea, dupa ce am recitit-o pe Anais Nin si reusise sa ma arunce iar in starea aia speciala, de ireal tangibil, sexualitate bolnavicioasa si senzualitate insinuanta, care iti patrunde prin toti porii si ramane agatata acolo, pana reusesti sa te rupi cumva si sa iesi mutilat inapoi intr-o realitate meschina. Nu scriu atat de des despre carti cum as vrea. Dar cand scriu, o fac pentru ca vreau sa dau in lume experiente care m-au facut, macar pentru cateva ore, sa-mi imaginez ca se poate.
Sa facem cunostinta cu Labis. Nic Labis. Un domn de etate incerta, cu tricouri destepte, femei frumoase si urate deopotriva, antisocial in esenta, un alter-ego colectiv, daca am putea alege sa avem asa ceva. Daca va puteti inchipui un amestec intre Tyler Durden si The Dude, Marele Lebowski, il aveti pe Nic Labis. Cartea ar merita un film pe masura, dar am dubii serioase ca s-ar incumeta cineva la un asa demers de proportii fara sa piarda esentialul. Iar partea cea mai misto (sau rea, dupa caz) e ca esentialul e out in the open in fiecare pagina.
Nic iubeste, uraste, umbla ca Jesus pe apele incerte ale unei vieti obscure, care, paradoxal, e iesita din comun prin conotatiile atribuite fiecarei experiente, oricat de banale. Nic e omul pe care il vrei in preajma cand viata e o curva nesatula cu apucaturi amnezice (am mai fost aici, recunosc copacul asta, putem sa trecem mai departe?)
Cu Nic vrei sa bei pana la starea in care nu mai stii ce zi a saptamanii e, si te indoiesti chiar de existenta ta fizica, despicand in acest rastimp firul in 10.
‘Scrisori catre Rita’ nu se povesteste; comuniunea om-caine, femei cu fetisuri, ingeri cazuti si directoare de banca isi dau intalnire intr-un poem in proza de dimensiuni epice, plin de parabole, comparatii fin sugerate si halucinatii deschizatoare de minti si drumuri. Rita se citeste pe indelete, cu pauze in care iei guri amare de realitate si iti vine sa-ti instalezi un leagan in dormitor, de unde sa privesti acelasi cer.

I’m lost, let’s go that way!

decembrie 29, 2014

„Si in curba schimbi viteza, da?”
Nu. In curba nu schimbi viteza decat daca e neaparat necesar (un camion pe contrasens, o baba bezmetica, un cortegiu funerar). In curba accelerezi fin, cat sa te duca inertia dupa ce cotesti. Daca te tine, ambalezi putin, pentru un plus de originalitate. Treaba asta cu condusul diurn in linie dreapta nu-mi prea iese; sunt maiastra noaptea, condusul cu spatele mi se pare intotdeaua nedrept de scurt si parchez lateral ca nimeni alta. Practic lucruri care nu le sunt tocmai la indemana unor oameni normali, care fac lucruri normale, intr-o lume normala.
„Si iepurasul a zis: mai adu-mi o bere! Hahaha!!! Te-ai prins? O bere!!!”
Privire tampa, ochi in zare, zambet de complezenta, blank total. Inteleg instant concepte, abstractizari, vad din prima finalitatea si stiu exact cum ajung pana acolo. In minte mi se desfasoara un ecran supradimensionat pe care se scriu singure etape, note de subsol, eventual si un model aplicabil si perfect coerent. Spune-mi in schimb un banc si, in functie de dispozitie, de ce-mi umbla prin cap la momentul respectiv sau de cum sunt aliniate planetele, o sa ma uit la tine pierduta in negura.
„Cand un jucator…linia portii…alt jucator…atacant…offside”. Niciodata, niciodata. Asta si jocul de septica. Sau table. Notiuni elementare, de logica minima, pe care si un copil de gradinita e suficient echipat la mansarda sa le inteleaga. Pune-mi in fata o masa de biliard cu o partida inceputa si o sa stiu cu 10 mutari inainte ce trebuie sa fac, ce o sa faca adversarul si ce o sa ma faca, eventual, sa pierd (de obicei graba sau forta insuficient calibrata a unei lovituri). Iau in calcul efectul, inertia, pozitia si vizibilitatea/accesul la urmatoarele bile. Habar n-am ce desemneaza „mart” sau „poarta-n casa”.
„Amesteci incet si peste 10 minute stingi focul, nu ca data trecuta”. Sunt sense uriase ca o ora mai tarziu sa ma gasesti contempland impasibila un nor de fum de proportii epice, A trecut pe aici oare Enola Gay? Nu pentru ca nu l-as fi vazut; undeva, la periferia campului vizual, am fost avertizata. Pur si simplu am pierdut temporar legatura cu mediul. Sunt capabila (cu atestari documentare) sa fiu gata de iesit pe usa in 6 minute, fara sa uit ceva sau sa ma lovesc randomly de mobile. Sinapsele mele au probabil alte coordonate, ceea ce-i cam bolnavior.

Nu functionez la capacitate maxima in conditii optime; nici n-am fost vreodata altfel. Cu cat e mai complicat, mai contra-timp, mai contorsionat si mai potrivnic, cu atat ma activez mai rapid, mai eficient. Poate e goana dupa adrenalina, ceea ce ar spune destule despre mine. Poate e instinct si atunci nici nu vreau sa stiu. Cu siguranta e un loc in care intru singura si prefer sa ramana asa; un soi de spatiu inchis ermetic in care ma transform.
Si uite asa, cum trec prin lucruri, prin viata, prin univers, mi se intampla sa fiu trasa de maneca, sa mi se ponceasca degete in fata ochilor si sa ma trezesc cu bucati de TNT lipite de frunte. O secunda mai devreme si as fi fost safe. Timing is a bitch indeed, dar nu asa cum credem noi.

Hell is empty.

decembrie 16, 2014

Citesc o carte (rumoare in sala, ovatii, cativa spectatori lesina si sunt scosi pe targa) despre psihopati. Mai exact, despre atributele tulburarilor de personalitate de tip psihotic. Desi e mult mai interesant si mai zglobiu la schizofrenici, nici psihopatii nu-s de neglijat; nici in visele mele cele mai frumoase nu mi-am imaginat ca s-a dat atata atentie subiectului, mergandu-se pana la experimente care frizeaza normalitatea. Pe undeva e firesc, intr-un mediu psihotic (ca de altfel in orice mediu, sanatos sau bolnav) nu supravietuiesti decat daca te adaptezi. Ca sa te adaptezi, trebuie sa inveti macar sa disimulezi.
Visati cu mine putin: hai sa ne imaginam mintea umana ca un mixer dintr-un studio profesional de inregistrari.
Toate butoanele alea insirate pe consola sunt trasaturi de caracter, componente ale personalitatii, elemente de identitate: ADN-ul psihic. Cum toate mixerele au aceleasi butoane (variatiile apar doar la fine-tuning), oamenii impart un set de caracteristici comune: valori, emotii, raportarea la mediu. Butoanele sunt apasate si manevrate de factori (interni sau externi) care, odata trecuti (sau nu) prin propriile filtre, genereaza reactii in panoul de control. Factorii sunt triati in amigdala (portiunea din creier responsabila cu procesele memoriei si reactiile emotionale), care functioneaza ca o camera de garda dintr-un spital. Fiecare stimul e receptat, trecut prin filtru, triat corespunzator si trimis la butonul aferent, generand o reactie in mediu sau in forul interior. Uneori, butoanele sunt activate disproportional cu stimulul receptat; in consecinta, reactia va fi pe masura. Stimulii care vizeaza elementele de identitate fundamentale scurtcircuiteaza etapele, ajungand direct la butoane si generand reactia instantaneu, fara a o cenzura: spontan, autentic. Mergand pe rationament, toti oamenii prezinta la un moment dat elementele reprezentative ale psihopatiei: psihopati situationali, de conjunctura.
In schimb, psihopatii autentici nu sunt impulsivi; premeditarea face parte din joc, din excitatia psihica oferita de emotia anticiparii. Gacy, Bundy sau Elizabeth Bathory n-au cedat tentatiei de moment, desi imi imaginez ca iti trebuie o doza uriasa de autocontrol sa-ti pui instinctele in asteptare un timp nedefinit. Gacy recunostea potentialele victime dupa mers. Aparent, un detaliu nesemnificativ, o patricularitate, tradeaza statutul de victima si atrage ca un magnet butonul corespunzator din mintea psihopatului. Pentru fiecare tip de tulburare, exista o victima perfecta. Fiecare tulburare a fost la randul ei ajutata sa se dezvolte (Gacy a fost maltratat in copilarie): genetic, de factori de mediu, care la randul ei…
Nu toti psihopatii sunt agresivi, nu toti psihopatii sunt violenti; mai mult, psihopatii functionali sunt indivizi superiori, specia aparte pe care o privim de pe margine cu respect amestecat cu teama si un pic de invidie. Sunt indivizii cu senzorii activati la maxim, receptivi la micro-expresii faciale, schimbari imperceptibile de comportament si modificari infinitezimale din mediu: supermasinile speciei. Oameni mai destepti au facut teste pentru a identifica partile pozitive ale psihopatiei: flexibilitate, adaptabilitate, acuitate, reactie rapida, incredere in sine, carisma, putere de concentrare. Chirurgii, oamenii de afaceri de succes, spionii economici, fortele speciale: psihopati functionali, cu panouri de control perfect acordate, tinute in frau de forte peste puterea de intelegere a oamenilor obisnuiti.