Paşi simpli dar siguri spre o insomnie de succes

Pupici cu sclipici, dragi enoriaşi,

Ne-am adunat astăzi virtual să vă povestesc despre cum nu dorm eu şi să vă ofer câteva sfaturi dacă vreţi să scăpaţi de prostul obicei de a dormi mai mult de 5 ore pe noapte, pentru că o viaţă avem şi pe aia o dormim.

Relaţia mea cu somnul a început cu stângul din timpuri imemoriale. Mă şi văd la 5-6 ani cu ochii pe pereţi, în beznă, aşteptând zorii să mijească. Ei nu mijeau niciodată, era o noapte perpetuă. Şi încă nu descoperisem cafeaua. Behold the magic powers of caffeine. Când dormeam cu bunică-mea, o pisam până când femeia îşi lua catrafusele şi pleca în altă cameră: cum adică la şcoală scriaţi pe tăbliţe? Nu aveaţi caiete? De ce nu aveaţi? Ce culoare era creta? Cum îl chema pe învăţătorul tău? Mă iubeşti? De ce mă iubeşti? MAMAIE, AI ADORMIT?

A fost un pic mai simplu după ce am învăţat să citesc, pentru că îmi petreceam nopţile citind cu lanterna sub plapumă, mâncând dulceaţă de vişine. Câte un borcan în fiecare noapte. Când dădeam peste o carte bună, schimbam vişinele cu dulceaţa de nuci verzi. Tot un borcan în fiecare noapte.

Lumea medicală e încă în şoc că nu am diabet.

În liceu şi facultate învăţam noaptea, ziua prezentând episoade psihotice dacă îmi cădea vreo carte în mână. Iar povestea mea de dragoste cu întunericul a început când mi-am dat seama că 70% din migrene sunt de la lumina soarelui. În acest sens am fost târâtă împotriva voinţei mele la un neurolog care mi-a lipit nişte ventuze pe cap şi mi-a recomandat un tratament pe care nu l-am luat niciodată, şi SĂ DORM. L-am invitat să îi recomande soluţii din astea isteţe mămicii dânsului.

În zilele noastre dorm aproximativ 4-5 ore pe noapte. Trebuie să fie întuneric dar nu foarte, este vital să nu ticăie nici un ceas în raza mea auditivă pentru că fac cu nervii, dar totuşi să nu fie linişte mormântală, picioarele trebuie să se afle tot timpul sub cearșaf/pilotă pentru că sub orice pat în care dorm se poate ascunde fata aia din The Ring, perna trebuie să fie foarte tare şi să fie însoţită de cel puţin doi pui de dimensiuni potrivite şi nu dorm niciodată mai multe nopţi în deplasare fără un pluş uriaş în formă de crocodil care trebuie aşezat într-un anumit fel, altfel totul e pierdut.

 

Iar dimineaţa sunt Ghionoaia.

 

Reţeta mea de mare succes se întâmplă aşa: Fac toate cele de mai sus (nu ticăie nimic, picioarele acoperite, crocodilul în feng shui deplin), televizorul merge pe ceva boring, documentar despre încălzirea globală sau ritualul de împerechere la cocoşii de munte. După care au loc următoarele:

  • Mă întreb dacă barul în care mergeam în liceu avea toaletă, pentru că PUR ŞI SIMPLU NU ÎMI MAI ADUC AMINTE. Trebuie să fi avut, altfel unde făceam pipi după atâta Cola? (Idei tangente şi fără sens despre mâncarea sănătoasă, parenting şi feminism, fără legătură cu ceva anume – aproximativ 30 de minute, dacă deviez grav şi îmi aduc aminte că există conferinţe de parentig. Bonus points pentru vena de la tâmplă care pulsează ameninţător)
  • Parcă pe pagina 6 rândul 18 am uitat să pun diacritice. Oare o să observe cineva? Şi oare de ce scriem cu diacritice? Arabii scriu fără vocale şi nu se dă nimeni cu capul de pereţi. (Număr până la 10 în arabă. După aia încep să încurc grav dualul cu pluralul. Îmi amintesc de dom’ profesor şi de cum îi plângeam cu muci la telefon când încercam să-mi fac temele. 30 de minute, dacă încep să speculez despre terorism)
  • În clasa a 3a m-am murdărit de cerneală pe uniformă şi m-am spălat la cişmeaua din curtea şcolii. Oare cişmeaua aia mai există? Era chiar lângă terenul unde făceam educaţie tehnologică. Ţin minte că era şi o seră. Oare sera mai e? Era mişto la educaţie tehnologică, că nu aveam teme. (Variaţiuni pe temă şi consideraţii despre rolul educaţiei tehnologice în societate cu deviaţii spre absenţa caligrafiei din programă – cca 1 oră).
  • Oare cum e să ai un hamster ca animal de companie? Să ştii că tot timpul în casa ta se află un şoarece. Cu ochii ăia. Şi cu dinţi răutăcioşi. Oare şoarecii care pleacă de pe vapoarele care se scufundă, unde se duc? Pentru că E APĂ PESTE TOT. Şoarecii nu ştiu să înoate. Sau ştiu? (Aici e momentul în care îmi aduc aminte cum i-am spus odată profesoarei de biologie din generală că găina are 32 de dinţi şi 9 măsele. Şi l-a sunat pe tata (medic veterinar) şi au râs amândoi de mine la telefon. În continuare cred că găina are dinţi, dar sunt acoperiţi de gingii – 20 de minute nepreţuite, în care îmi vin în minte toate momentele în care am scos prostii pe gură la şcoală. Şi că adunam frunze de dud pentru nişte omizi înfricoşătoare înşirate într-o sală de clasă. Motivul pentru care erau acolo e un mister pe care încă nu l-am elucidat).
  • Marlon Brando a fost colosal în „Un tramvai numită dorinţă”. Stella! Stella!!! Cred că omul era puţin nebun, nu poţi să joci aşa şi să ai toate ţiglele pe casă. Ca Nicholson în Shining. Sau Cate Blanchett în Blue Jasmine. (Îmi cântă în cap melodia de la Telecinemateca. Verific dacă mai pot să ridic din sprânceană, ca Scarlett O Hara. Câte perechi de pantofi avea Carrie în SATC? Mult timp, pentru că nu reuşesc să îmi aduc aminte până la final melodia de la generic).
  • Aş vrea să ştiu să pictez. Să am un şevalet din ăla uriaş cu care să stau pe malul unei ape şi să măsor din ochi distanţe şi ce mai măsoară pictorii când fac semne cu pensula prin aer. Şi toată lumea să umble cu băgare de seamă „ŞŞŞŞt, pictează.” „S-a dus să picteze, să nu o deranjăm.” Ah, ce lumină splendidă, mă duc să pictez. (Monet, Manet, Bizet. Napoleon cedant Sedan ceda ses dents. Eu pup poala popii, popa pupă poala mea. Oare sunt dislexică? – Jaimie Oliver e dislexic. Trebuie neapărat să încerc să fac eclere. Circa 15 minute, dacă încep să fac jocuri de cuvinte şi trebuie să deschid telefonul să le scriu în notes, locul unde îngrop io ideile mişto).

 

Aţi prins ideea. În nopţile în care planetele se aliniază de-a curmezişul, fac obsesii pentru câte un subiect pe care îl întorc şi îl dezbat intens până când adorm certată cu mine. Indiferent cât de obosită aş fi, polemica nu poate fi amânată. Iar dacă am un stres major, reuşesc săptămâni la rând performanţa de a-mi purta existenţa prin Univers cu câte două ore magice de somn în fiecare noapte.

Aud că există institute speciale de cercetare în domeniul somnului. A calităţii somnului. Hăhă. Bitches, please.

Anunțuri

Şi cu sufletu’-n rai

Prima femeie de pe Pământ – să zicem Eva – se plictisea. Adam putea să vâneze nestingherit (deşi nici nu avea nevoie, pentru că rai, ambrozie and shit), să umble bezmetic prin Paradis si în general să fie miezul universului. Aşa că Eva se plictisea. Din plictiseală a mâncat mărul ăla. Şi ca să demonstreze că POATE ŞI EA. Dar doar aşa, puţin.

Femeile peşterilor se plictiseau şi ele. Bărbaţii tribului vânau (de data asta chiar de nevoie), rupeau mamuţii pe genunchi şi descopereau că au a crazy little thing called testosteron. Femeia n-avea şi ea, aşa că se plictisea. Începe să descopere mieunatul. „Dacă miorlăi, el lasă mamutul să se zbată într-o baltă de sânge şi vine să mă bată puţin, deci sunt importantă pentru el, aşa că mă consolează cum ştie el mai bine, cu o bastârcă între omoplaţi.”

Suntem pe vremea rochiilor cu crinolină şi femeile se plictisesc, dar un pic mai rafinat, cu batista de mătase la frunte. Bărbaţii pleacă la război, femeile descoperă tricotatul şi sărurile pentru leşin. Sunt nişte căprioare plăpânde şi sensibilicoase, care nu umbla singure pe stradă la ceas de seară şi au nevoie SĂ FIE PROTEJATE. Ar putea să-şi poarte şi singure de grijă, dar le e aşaaa…. aşaaaaaaa, puţin răuţ…

Începutul secolului 20 le găseşte pe femei foarte plictisite. Au terminat de croşetat şi ultimul model de şal, au citit toate romanele de dragoste ale lumii şi mişcarea bio nu se inventase încă. Încep să umble plictisite în stoluri cărora le spun cu emfază ceaiuri dansante. Bărbaţii fac politică şi decid soarta lumii, între două gesturi de cavalerism şi un recital de poezie pentru o duduie la ananghie. Aşa că femeile se revoltă (pentru că se plictisesc) şi inventează emanciparea. Nu-şi dau foc la sutiene încă, dar le încolţeşte în minte egalitatea. Acest moment istoric este cunoscut şi sub numele de marea eroare în matrix.

Început de secol 20. Femeia se plictiseşte. Apar sufragetele. În continuare cer sărurile şi visează amoruri ca în cărţi, dar vor să voteze, să aibă un cuvânt de spus, eventual să meargă şi la război. Bărbatul îşi smulge puţin părul din cap, îşi lipeşte o palmă peste frunte şi zice: „Fie, femeie!” Femeia începe să voteze, războaiele se înmulţesc, bursa se prăbuşeşte, Titanicul se scufundă.

Femeia merge la Woodstock. Între două fumuri de iarbă şi pieptul dezgolit al lui Hendrix, se plictiseşte. Parcă ar vrea mai mult decât o ştampilă pe o hârtie, dar dacă ar putea să fie şi zână fragilă şi activistă în acelaşi timp… şi plăpândă făptură, dar la o adică în stare să piloteze un avion de luptă… Bărbatul e prea fumat să anticipeze consecinţele.

În zilele noastre, femeia se plictiseşte. A descoperit parentigul, mâncarea sănătoasă, empatia şi terapia, conferinţele cu teme gingaşe şi pseudocerealele fără gluten, dar nu e de ajuns. În continuare are nevoie de ajutor să deschidă un borcan şi să evalueze corect distanţele, dar un păr imaginar îi creşte pe piept şi i se îngroaşă vocea. Bărbatul e cu nervii la pământ. Broboane de sudoare i se preling pe frunte şi îşi blesteamă strămoşii din peşteri şi pe Adam cu ambrozia lui.

Femeia suspină. De mii de ani umbla fragilă, neputincioasă şi plictisită prin istorie, cu o nevoie nestăvilită de protecţie şi ajutor. Dar parcă în tot acest timp ar vrea şi să conducă un Humvee printr-o zonă de război, cu un Kalashnikov aruncat neglijent pe umăr. Sigur, când ajunge la destinaţie, printre obuze şi şrapnel, un bărbat TREBUIE să îi deschidă portiera, pentru că e femeie. Doreşte protecţie ŞI egalitate. Îşi drege glasul obişnuit să ceară ajutor pentru manevre complicate, cum ar fi schimbarea unui bec, şi se oţărăşte în târg că e asuprită.

Bărbatul nu mai are de mult toate ţiglele pe casă. Nu înţelege. E o schemă complicată? E o boală cu nume latinesc? E un sindrom? E o pasăre, e un avion? Bărbatul renunţă. Femeile nu. Şi parcă se şi plictisesc, asa…

Glossă

Mici fragmente din Narnia.

– Alo, bună! Am văzut din out-of-office că eşti liberă azi, dar mi-am amintit că ai mai avut o zi liberă şi acum 3 ani. Pe aia am ratat-o, dar pe asta am toate şansele să ţi-o stric. Aşa că: bună! Practic, îţi arăt că nu dau mare lucru pe tine ca om, dar am nevoie de tine ca entitate vagă, care îmi rezolvă ce am eu pe to do list azi. Nu te ţin mult, maxim 45 de minute în care o să îţi expun cu lux de amănunte ce vreau să faci pentru mine.

– Da, ştiu că te-am văzut azi în cantină şi nu te-am salutat, deşi sunt bărbat şi am ajuns după tine la aparatul de cafea, dar vezi tu… eu am câteva probleme minore cu căpuţul, nimic grav, doctorii mi-au spus că scap. În fine, am nevoie să-mi răspunzi la email, chiar dacă e 23:30. O să-ţi dau şi un sms, să fiu sigur că ai primit şi că îţi petreci jumătate din noapte în sudori reci, încercând să dai de cap unei învălmăşeli pe care eu singur am creat-o, nu m-a ajutat nimeni. Hei, poate o să fim colegi de salon la Mărcuţa dacă eşti cooperantă şi te laşi stresată în continuare, n-ar fi osăm?

– Bună, ştiu că eşti în concediu, dar mă gândeam că poate îţi rupi câteva ore să mă ajuţi cu chestia asta de care am uitat/ n-am uitat, dar vreau să par proactiv şi să dau bine/ mă doare de problemele tale în locul în care soarele nu pătrunde niciodată. Îţi trimit acum, nu e mult, câteva zeci de pagini cu care să faci tu magie, o nimica toată. Acum e 8 seara, ce zici, reuşeşti până mâine dimineaţă la 9? Eşti minunată, te pup, seară faină şi concediu plăcut în continuare!

– Ştiu că nu mai vezi bine, dar mai gestionează şi chestia asta. Mie mi-a luat un an să mă prind cum se face, dar nu avem atâta timp. Sună-mă dacă ai întrebări, că nu răspund. Să-ţi zic sincer, nici eu nu m-am prins cum funcţionează, dar îi dai tu de cap. A, am uitat să-ţi zic: dacă faci cea mai mică greşală, o să te fac să te simţi ca ultima găină din GOSTAT. Pupici!

– Nu ştiu ce mă întrebi şi n-am nici cea mai mică intenţie să mişc un deget să te ajut. Pe o scară de la 1 la 10, problema te e pe -2. Da, ştiu că eu ar fi trebuit să am răspunsul, dar sunt prea ocupată să-mi las unghiile să crească. Oricum, poate ne vedem zilele astea la o cafea! Pupici moz!

– Salut! Am venit azi din concediu şi sunt plină de idei!!! Ştiu că n-ai mai dormit 5 ore întregi de când era Obama preşedinte, dar să vezi ce idei am! Îţi trimit şi 8 giga de poze din concediu, să vezi ce mişto a fost!!! ♥♥♥ XOXO!!!

– Ştiu că am zis să ne vedem la 3 şi că ţi-ai făcut tot programul în jurul meu, dar am uitat/ nu e problema mea/ eşti pe locul 4652 pe lista mea de priorităţi. Hai să ne vedem la 4. Stai, nu e bine, am altceva. Peste 2 săptămâni? E prea târziu? O zi bună în continuare!

– Da, ştiu că ai ceva de terminat care presupune creaţie şi să ai mintea liberă, dar ia te uită ce am eu aici! Câteva căcaturi administrative insignifiante, care or să-ţi mănânce jumătate din zi! Poţi să faci ceva-ul ăla al tău mai târziu. Altfel cum ai reuşi să-ţi păstrezi aura de Horea, Cloşca şi Crişan după ce au fost traşi pe roată?

– Bună! Ştiu că am vorbit de fix 2 ori (pentru că n-am avut încotro) şi nu ţi-am răspuns niciodată la salut (chiar nu e vina mea că eşti politicoasă), dar curând o să am nevoie de tine, aşa că următoarele zile o să fiu extrem de curtenitoare şi ciripitoare, până o să crezi că mă dau la tine. Să vezi ce uşurată o să te simţi când o să-ţi dai seama că nu vreau să-ţi pun mâna pe fund, tot ce îmi trebuie de la tine e tot timpul şi energia ta! Atât! Me siento generoso!

Pe un perete imaginar, am o poză cu Micşunica şi Ion Costică, fugiţi aventuros 3 zile la Călăraşi. E motivul pentru care pot să-mi aleg singură cu cine să fiu colegă de salon la Mărcuţa.

Mic tratat şi o întrebare

Bonjurică, 

Numele meu e Roxana şi sunt depresiv-anxioasă, atunci când nu sunt mulţumită (a se observa evitarea cu eleganţă a cuvântului fericire). Unii i-ar spune borderline, dar nu mă împiedic de atâta lucru. Râdem împreună dar am separat şi concomitent fantezii cu peisaje dezolante şi cimitire bântuite. Am convingerea fermă că fericirea e un concept utopic şi că trebuie să fii puţin fumat şi naiv să crezi că există de-adevăratelea.

Prietenii îmi spun căpreoară, vrăbiuţă şi a’ mică. Tata încă îmi spune şoricel. Nume ce desemnează făpturi delicate şi gingaşe, în total dezacord cu lipsa de feminitate mimozică pe care o posed. Când mă iau nervii ăia mari, mă întorc şi plec, dar în gând te-am eviscerat deja în 6 feluri diferite. Nervii ăia mari mă iau foarte des. Înjur foarte, foarte frumos. Lăcătuş e pistol cu apă.

Uneori sunt obsesiv-compulsivă şi nu pot să dorm dacă perdeaua nu e aranjată conform unui feng-shui propriu complicat sau dacă sunt scame pe covor. Nu pot să dorm nici dacă ticăie un ceas în cameră. În general, nu pot să dorm. Nu am cearcăne, iar lipsa de somn îmi dă o aură defetist-contemplativă, care e ades confundată cu un proces mental intens. Nu e cazul.

Prietena mea cea mai bună locuieşte într-o ţară unde e tot timpul frig şi noapte şi îmi trimite scurte filmuleţe cu aurore boreale şi concerte de coveruri ABBA la care se duce din politeţe. De 20 de ani avem aceeaşi discuţie în contradictoriu, cu tema „E Buzăul în Moldova?” Când am o zi bună, o las să creadă că nu e, de fapt e în Elveţia.

Copilul din dotare e o oglindă încă blurată a mea. Ceea ce mă bucură nesfârşit, pentru că avem discuţii complet retarde în care filozofăm despre sensul vieţii (să facem LEGO, să ascultăm Elvis şi să mâncăm pizza) şi eu îi arăt poze cu rulote pe care am putea să le cumpărăm şi să mergem să vedem lumea. Mă dă pe spate capacitatea lui de a face operaţii matematice complicate în minte în timp ce se uită cruciş şi se scarpină în nas.

Am fobii hazlii: mi-e foarte frică de gâşte şi de câteva ori pe săptămână mă admonestez că nu mi-am refăcut Geanta-De-Apocalipsă.

Urăsc până la pierderea uzului raţiunii oamenii aroganţi, oamenii care vorbesc încet la telefon, hipsterii, mâncarea sănătoasă, romanţele şi gâştele.

Dacă nu e complicat şi twisted, n-are nicio şansă să îmi scoale interesul, devin brusc impotentă. Lubrifierea mea psihică funcţionează doar pe bază de extreme şi excepţional. Uşor e pentru oamenii care pot să doarmă într-o ceasornicărie şi joacă doar după reguli. I don’t do rules.

Sunt convinsă că o să mor de nervi. Într-o zi pur şi simplu o să-mi crape capul şi gata, loc luminat cu verdeaţă. În acest sens, îmi somez frecvent toţi cunoscuţii să vină cu flori la mormânt, dar să nu plângă. Eu nu prea primesc flori, de-aia zic. Premoniţia mea cum că o să mor tânără şi neînţeleasă se duce dracului cu fiecare an cu care suflu în (din ce în ce mai multe) lumânări pe tort.

Dacă auziţi că am fost la doctor, atunci să ştiţi că probabil mă cred pe moarte şi automedicaţia, surprinzător, a dat greş. Şi că am epuizat toate combinaţiile de analgezice închipuite de mintea umană. O zi fără migrenă e o zi pierdută, spune un vechi proverb tibetan.

Dacă mă caut bine (dar mi-e frică), probabil găsesc în geantă un os de dinozaur, câţiva arheologi mai mici şi toate avioanele dispărute de-a lungul istoriei în Triunghiul Bermudelor. În ziua în care o să ştiu exact ce am în geantă, omul va descifra manuscrisul Voynich.

Ştiindu-se cele de mai sus şi cunoscându-se acum şi sensul vieţii, mă întreb încă în neant, în anul de graţie 2017, de ce ca să obţii orice ţidulă oficială trebuie să plăteşti taxe la poştă? De ce nu poţi direct la autoritatea unde ai tu treabă sau, piei Satană, online? De ce, de ce, de ce?

26.

Io trăiesc relativ mişto în fiecare zi. Adică nah, nu vă imaginaţi că păşesc pe anemone şi vălătuci roz de mătase fină de când mă dau jos din pat sau că fac atacuri de panică de la atâta împlinire and shit. Dar aşa, în general, dramele mele personale majore se petrec aproape exclusiv la mine în cap, unde e mai zarvă şi balamuc decât în cantina de la uzinele Faur. Nu-s suficient de proastă să fiu fericită, aia e.

Mai deunăzi am împlinit pentru a treişpea oară 26 de anişori. De la înălţimea ameţitoare a acestei vârste, doresc să vă aduc la cunoştinţă următoarele aspecte:

Unu. Nu m-am panicat. Pentru a treişpea oară, 26 e mişto. Anul ăsta a fost un meci dificil, dar am tras la poartă chiar dacă n-am avut mingea. Şi nu prea am avut-o. Dar cumva, chiar dacă terenul a fost nefavorabil şi ei au jucat şi cu rezervele şi juma de galerie, am înfrânt.

2. Dacă n-am murit în ultima jumătate de an, n-o să mor niciodată. I am Duncan MacLeod, from the clan MacLeod.

Tres. Sunt fie spilcuită ca un mormon, fie ca adunată dintr-un club grunge după o noapte înecată în alcool şi ierburi aromatice. Niciodată între.

Patru. A trebuit să-mi repet nesfârşit până am înţeles că unele lucruri pur şi simplu nu-s pentru mine. Asta nu mă face să le regret mai puţin şi să nu-mi arunc în spate nişte munţi de vinovăţie că nu sunt construită ca să le atrag. Pe altele, multe, neaşteptate, excepţionale, nici nu le puteam cuprinde cu mintea şi totuşi au dat buzna peste mine, într-un amestec nebunesc de fericire şi de zâmbesc-ca-tâmpita-din-orice. Dincolo de raţiune şi restricţii medicale.

Cinci. Oboseala mă transformă într-un dragon cu 9 capete, însetat de sânge. Nu-mi sta în cale, nu clipi, nu respira în direcţia mea. Nu respira deloc. Oboseala extremă şi istericalele ei de însoţire se întâmplă când trec de pragul hazliu al epuizării şi se deschid porţile Iadului. Lgenda spune că atunci ies ielele şi Nibiru se ascunde după Saturn.

SEX. Level: Hiroshima. Şi ciocolată. Divizia Diabet Tip II.

Când se duce luna la culcare, începe viaţa mea socială. Dacă nici după miezul nopţii nu am răspuns la mesajul ăla super important despre terapia cu îngeri sau necesitatea unei alimentaţii echilibrate, nu vă pursicaţi. Nici n-o să răspund. Vederile mele în acest sens se radicalizează de la an la an şi cred că la a treizecea aniversare a vârstei de 26 de ani o să vă comunic exact ce să faceţi cu îngerii ăia.

Noo. În strânsă legătură cu punctul de mai sus, vă anunţ că rasa umană se duce uşor-uşor pe PULĂ pulă apa sâmbetei. Simt o fericire divină, cam ce trebuie să fi simţit indienii când pelerinii au adus sifilisul cu ei în caravane: totul e o terapie, o empatie, o emulaţie, un ecobioorganic non-alergen, fără parabeni, fără conservanţi, natural, salvaţi planeta, salvaţi melcii şi vipera cu corn:

Dânsul o spune mai articulat şi mai coerent decât ar putea explica 10 nutriţionişti isterici de la lipsa de carbodhidraţi şi activişti pro-vipere cu corn.

FB. Mă topeşte la nesfârşire să simt pământ ferm sub picioare după ce cobor din avion. Am capacitatea îndelung antrenată de a distruge psihic orice persoană care are ghinionul să stea lângă mine în avion. Mă frichin, mă foiesc, scot din geantă, bag la loc, mă panichez vizibil la orice adiere de turbulenţă, oftez, suspin. La curse lungi, sunt un spectacol de sunet şi lumini. Sunt paranoică şi le suspectez pe stewardese că ascund informaţii vitale, care mi-ar putea salva viaţa în eventualitatea unei prăbuşiri.

Unşpe. Experimentez o bucurie vecină cu extrazul religios de tip orgasmic cosmic fără sfârşit temporal atunci când mănânc eugenii. Eugeniile mi-au bulversat existenţa. Pentru câteva minute, o pace se coboară asupra mea.

ta-ta,

R

Once upon a time…

Am fost greşit setaţi că trebuie să înveţi, să ai note bune, să mergi la şcoală şi la serviciu, şi astfel viaţa va fi un câmp cu flori, presărată cu bine şi fericire şi păsărele or să-ţi cânte imnuri deasupra capului. Că împlinirea vine dintr-un 10 la citire şi mai târziu din satisfacţia iluzorie şi efemeră a unui lucru dus la capăt cu bine, ca attachment într-un email.

 

BULLSHIT.

 

Viaţa e ceea ce se întâmplă în timp ce stăm ferecaţi în birouri atent gândite şi parcimonios compartimentate, cu plante artificiale şi folii de protecţie peste monitoare. Viaţa e gura aia de aer pe care o tragi până în beciul plămânilor între două meetinguri şi un deadline care arde. E vacanţa de Crăciun la părinţi, unde te bucuri de bucuria lor, asculţi poveşti şi te laşi alintat. E întoarcerea la copilărie, când visezi cu ochii deschişi la vremuri trecute mai fericite, într-un taxi care te duce spre o clădire gri şi spre zecile de emailuri care s-au strâns în ultimele ore, în timp ce tu încercai să ai, totuşi, o viaţă a ta.

Omul e o specie bipedă care trebuie să se hrănească pentru a supravieţui. Mâncarea e acolo, pe prima treapta a piramidei lui Maslow, alături de sex şi somn (preferabil nu în acelaşi timp), apă şi alte bare necessities. Tot ce e peste sunt mofturi cizelate în mii de ani de evoluţie. Factorii ăia de igienă sunt relativ simplu de rezolvat, cu o apă curgătoare şi un co-peşterean doritor. Dar nu ne-a fost de ajuns, a trebuit să ieşim din grote şi să ne setăm întâlniri în Outlook. Şi să ne scrie frumos pe cartea de vizită, ca să avem ce mânca.

 

De ce? De ce? De ce?

 

Acumulăm teleghidaţi succese în bătălii care nu sunt ale noastre. Negociem termeni şi condiţii, dormim prin aeroporturi, zâmbim fals în haine care ne strâng şi gonim bezmetici spre locuri cu wi fi de unde sa ne citim mailurile care anunţă alte bătălii care nici de data asta nu sunt ale noastre. Uităm să ne sunăm prietenii de ziua lor, ratăm filme, concerte, cărţi, ajungem denaturaţi în ultimul moment la serbările copiilor, elaborăm calcule nesfârşite şi ne dăm de 3 ori peste cap să facem o bucurie unui om fără de care nu putem respira. 

Pentru că viaţa e lucrul ăla care pare imposibil de atins de pe scaunul ergonomic şi sub lumina necruţătoare a becurilor cu consum redus de energie. Suntem la eoane distanţă de fericire şi uneori nici nu ne dăm seama de asta.

Îmi plac şi îi admir sincer oamenii ăia despre care vedem reportaje la televizor şi citim pe facebook „Ieri corporatist, azi înoată cu delfinii” sau „A lăsat cariera de second asssistant to junior entry regional manager pentru a călători în jurul lumii cu rulota”. COJONES. Şi realizarea faptului că nu suntem într-un joc şi ăsta nu e doar un nivel de care trebuie să trecem ca să fim uber centauri în nivelul următor. This is it, guys, ieri ne jucam în ţărână şi mâine o să avem 78 de ani, artrită, dibet şi alte boli şi deficienţe şi ne-am ales cu o diplomă agăţată strâmb pe perete „Ion Costică, angajatul lunii mai, 2017” şi o insignă ruginită cu însemnele companiei. Şi 4769 de vise încuiate într-un sertar.

 

Ce vreau să zic:

 

Trăiţi. În lumea asta dementă, ahtiată după progres şi acumulare (mai mult, mai mare, mai strălucitor), o ieşire de urgenţă ar trebui să stea acolo, între hrană şi apă. Că o supapă, fie că e ea tricotat, scris, cântat la flaut sau patinaj viteză poate să facă diferenţa între a trăi şi a exista. Altfel am rămâne doar atât: roboţei obedienţi, cu personalitate atent disimulată şi frustrări care răbufnesc eventual când nu ne vede nimeni. Că nu ne putem da demisia în serie, că am devenit dependenţi ca rasă de confort, şi jacuzzi, şi podele încălzite, şi carduri de fidelitate la magazine cu haine prea mici pentru nişte oameni, de fapt, prea mari. Că nu ne putem lua lumea în cap, că avem credite, şi copii, şi responsabilităţi, şi alegeri idioate, făcute într-un moment de lene sau nepăsare crasă. Că ne suntem practic datori să nu ajungem la 78 de ani cu regrete şi cu insule de luciditate într-o mare de Alzhimer în care să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă? Că dacă cetăţeanul Ion Costică ar fi avut o fărâmă de minte, ar fi rupt diploma aia şi în locul ei ar fi pus o poză cu el şi Micşunica, fugiţi aventuros pentru 2 zile la Covasna sau Călăraşi.

 

Viaţa e nebuloasa care se întâmplă acum, nu când termini proiectul care te-a absorbit cu totul, nici după ce scrii Best Regards la sfârşitul unui email politically correct. E momentul în care e perfect în regulă să plângi de nervi şi oboseală şi frustrare în braţele unui OM. E o zi de luni de vară, când ai fugit de responsabilităţi şi ai venit să stai în iarbă în curtea unde ai crescut. E fericirea copilului care află că azi mergeţi la film în loc să scrieţi o compunere sforăitoare. E revolta şi setea.

 

Gândiţi-vă un pic la asta. Acum, nu după ce daţi telefonul ăla important de business.

2016 – Frumos, da’ nu prea

Mi se termină un an bipolar, ceea ce mă face să cred că nu mai e doar o întâmplare. Că aia e, n-o să fiu niciodată perfect, rotund fericită. Chiar şi în cele mai demente momente de extaz, undeva în colţul minţii, o voce mică pândeşte „Mhm, stai să vezi ce ţi-am pregătit”. Acceptance.

Cum fu:

  1. Întotdeauna, ÎNTOTDEAUNA, uită-te în oglindă înainte să ieşi pe uşă (Această postare, de fapt, a fost precipitată de faptul că am ieşit să duc gunoiul cu o bentiţă cu urechi aurii, ocazie cu care am făcut puţină politică serioasă cu preşedintele de bloc. Poate de aia nu mă invită niciodată la şedinţele alea misterioase, unde se decide soarta scării.)
  2. Don’t cry over spilled milk e o zicere deşteaptă, pe care n-o s-o pot urma, din păcate, niciodată. Ăla era laptele MEU.
  3. Totul pare mai frumos dacă îţi cumperi farfurii noi. Alte femei îşi schimbă coafura, eu îmi iau farfurii. Sigur, lumina de acasă e diferită de aia din magazin, deci roşul care mi s-a părut acolo un vis cromatic, acasă s-a dovedit a fi un roz eclatant. Dar hei, am farfurii noi la care o să mă holbez câteva zile înainte să le bag în dulap nefolosite, pentru că viaţa e o curvă care nu mă lasă să gătesc. Same applies to spatule.
  4. Cele mai mişto texte pe care le-am citit în ultima vreme prin bloguri, au la final un paragraf care ridică în slăvi un brand. Care a avut o campanie şi a diseminat-o printre bloggeri, să facă ei o povestioară personalizată şi umană. That’s how the world goes round, dar e trist că te agaţă cu o scriitură faină, ca la sfârşit să afli cum Dulcolax îţi face viaţa mai uşoară. Not cool. Şi întotdeauna textele astea plătite sunt mai mişto (până ajungi la final) decât ce produce ipochimenul/a în mod obişnuit. Also not cool.
  5. NU EXISTĂ IMPOSIBIL. NU EXISTĂ IMPOSIBIL. NU EXISTĂ IMPOSIBIL.
  6. Copilul îmi moşteneşte apucăturile, expresiile, gesturile. Cel mai glorios moment în zona asta a fost când m-a întrebat dacă „doreşte căpreoara ceva?” Mă fericeşte mai mult decât un fb la arte vizuale, care o să îi fie util la fel de mult cum îmi sunt mie farfuriile alea roşii roz.
  7. Eu pot orice, dacă nu mi-e lene. Sau nu amân pentru mâine, când o să-mi fie şi mai lene. Dar pot, ştiu eu sigur.
  8. Mă irită oamenii care vorbesc încet şi fără viaţă în discurs. Oamenii stridenţi, deopotrivă. Oamenii cu liste pentru orice. Cu alte principii decât ale mele. Sigur, live and let live. Dar nu azi. Da, sunt extrem de rezonabilă.
  9. Pentru că viaţa mea e perfectă, mă gândesc ades cum ar fi să mă lovească damblaua şi o zi întreaga să spun doar ce gândesc: „Cred că eşti o frustrată, nu mai pot şi felul 2, ai fost scăpat des în cap când erai mic?, nu, ideea ta e extrem de proastă, mai proastă chiar decât precedenta, nu eşti chiar cea mai rapidă pisică din oraş, aşa-i?, nu mi-e bine, vreau să fiu oriunde altundeva, eşti un idiot infatuat”. Să ne rugăm ca beteşugul sincerităţii extreme să nu mă pocnească vreodată, amin.
  10. Sunt fericită când fac bucurii. De aia, când o să câştig marele premiu la Loto 4/69 o să îmi fac o Fabrică de Bucurii. Şi n-o să se mai agite nimeni, niciodată, cum să organizeze un mini-cinema cu filme vechi, într-un cort, în mijlocul pădurii, pentru o zi întreagă. Cu tot cu catering. Şi lampioane.
  11. Cel mai mişto lucru din lume e o mână care o ţine pe a ta, chiar dacă e departe câteodată. Dap, fericirea e un lucru mişto. (Şi mai am platitudini din astea, care mă fac warm and fuzzy inside).

2017, să dea dracu’…

Skinner box la oameni

Nenea ăsta, Skinner, a fost un dârlău hipster care a studiat, printre alte situaţii dubios psihologice, condiţionarea la şoareci. Băga un şoarec într-o cutie, îi punea la dispoziţie nişte manete şi, în funcţie de cum le acţiona (şoarecul, nu dârlăul), primea mâncare sau diverse şocuri electrice. Azi aşa, mâine aşa, pâna când lighioana a învăţat că, dacă apasă greşit, o pune de nişte senzaţii tari şi foarte tari.

Omul e şi el tot un fel de şoarec, doar că are memoria mai scurtă. Sau se minte că a uitat ce îi aduce un anumit context. Fac acelaşi lucru over and over again, fix la fel, şi constat cu surprindere că rezultatul e tot ăla, pe care mă prefac mut de uimire că e prima oară când îl trăiesc. Înţeleg, aştept, am răbdare. Îmi ţin furia în frâu (nu pun nimic în loc, dacă vine de unde trebuie n-are nevoie de surogate). Rezultatul e tot ăla. Iar şi iar. Şi iar.

Eu am memoria şi attention span-ul unei muşte într-o zi caniculară. Şi mai sufăr pe deasupra şi de sindrom paranoid paroxistic. Better paranoid than sorry, după cum îmi spun mereu. Adică după ce că sufăr de amnezie, mai sunt şi suspicioasă. Cum e mai bine, sunt un spectacol de sunet şi lumini, fericiţi cei ce interacţionează mai profund cu mine, a lor va fi împărăţia cerurilor. Aşa că am răbdare, înţeleg, aştept. Şi hei, la capătul răbdării mă aşteaptă acelaşi lucru. Partea frumoasă şi bolnăvioară e că ştiu.

O să apăs maneta cu şocuri, să vedem ce se întâmplă.

Ma intorc obsesiv la o replică dintr-un film: „De ce mă tot lovesc cu un ciocan? Pentru că e atât de bine când mă opresc.”

Liță Chițălău

Pe mine revoluţia m-a surprins la cruda vârstă de 11 anişori. Am mai povestit vria şi debusolarea de găini fără cap în care mi se părea că e toată lumea mare în jurul meu. Până atunci, singurele mele contacte cu muzica se traduceau prin Mărioară de la Gorj şi Ani de liceu. La bunicii mei în casă era o hărmălaie de nedescris, radioul prindea doar actualităţi cu purici, verii mei ascultau şlagăre româneşti nemuritoare şi tataie asculta la pick-up Maria Tănase. Copilăria mea s-a derulat printre picioare de adulţi care bâţâiau pe ritmuri diferite. Revoluţia ne-a prins cu pantalonii în vine şi cu nelinişti melomane. După panica libertăţii bruşte, nu ştiam în ce parte să o luăm, muzical vorbind. Uşor-uşor, civilizaţia ne-a gasit şi i-a adus cu ea pe New Kids on the Block, MC Hammer şi, pentru unii mai norocoşi, pe Scorpions, Pink Floyd şi Dire Straits. Am facut cunoştinţă cu toţi şi, sfinte căcat, apoi a venit era Casablanca şi Coco Jambo.

Mă ţin foarte clar minte cum, ani la rând, înainte de Revelion, stăteam cu urechea lipită de radio să ascult până dimineaţa Top 100 Radio Contact. Şi ÎNREGISTRAM MUZICĂ. La CASETOFON. Care există încă, acasă la ai mei. I l-am arătat nostalgică şi copilului, care m-a întrebat uimit şi îngrijorat cumva, dacă pe vremea mea existau şi dinozauri. Încă mai am o pungă plină cu casete TRASE de la radio sau de pe alte casete, cu care făceam schimb, ne certam, ni le împrumutam.

Si cântam. Tare, afon şi greşit. Ani de zile am crezut sincer că La Familia cântă Bulinuţele:

Ceea ce înseamnă cu nu aveam o problemă doar cu limba engleză, ci că sufeream de desperechere auditivă. Asta nu mă împiedica să cânt din toţi plămânii.

Viorele:

Supraomul probabil s-a răsucit nesfârşit în mormânt pentru că toţi cântam aşa. Un imn, o odă adusă lui Viorel.

Aş mai avea exemple, dar nimic n-a depăşit în penibil The Wall. Liţă Chiţălău e exponentul unei generaţii. Nici pe el nu-l lăsau profesorii în pace. De câte ori ascult acum Pink Floyd îmi aduc aminte cu drag de Liţă.

De fapt la dracu’, am învăţat să mă joc cu opţiunile de la WordPress şi doream să-mi etalez skillurile nou căpătate. Acum PUN muzică, n-o mai trag.

Vă las cu ceva care-mi bântuie existenţa:

Pe asta n-o ştiam pe vremea lui Coco Jambo. Păcat, ar fi ieşit ceva deosebit.

Nip/tuck fără bisturiu

Am 16 ani şi trec zile întregi până îmi aduc aminte să mă demachiez. Câteodată, când ştiu că a doua zi mă trezesc devreme, mă machiez de seara. Sunt absolut convinsă că eu am brevetat chestia asta. Dimineata mai retuşez un pic şi sunt good to go.

La 22, un dermatolog distrat îmi recomandă o cremă cu hidrocortizon, pe care o venerez aproape un deceniu şi căreia i-aş fi făcut altar. A trebuit s-o abandonez, pentru că era o relaţie toxică şi mă răvăşea celular.

Probabil că am gene campioane. Am numărat, ies în deficit la riduri pe care ar fi trebuit să le deţin până la vârsta asta şi la ritmul bezmetic de viaţă pe care îl posed.

La 38 sunt extrem de mulţumită de direcţia în care se îndreaptă lent lucrurile. Sunt vanitoasă şi panicardă, nu vreu să-mi imaginez ziua în care o să-mi dau seama că sfinte căcat, cam până aici a fost, singurul lucru pe care îl obţin bătând din gene e un atac de epilepsie. Că nu mai pot să mă fâţâi cu decolteu şi skinny jeans, că în loc să-mi comand corsete de piele şi lenjerie de cabaret, o să port chiloţi cu mânecuţă şi pantofi comozi.

Dar să revenim. Am început să dezvolt curiozităţi cosmetice. Cred că e perioada mea albastră sau ceva. Nu mă pricep, nu sunt acest guru afectat al produselor cosmetice, dar am încercat tot felul de treburi lately. O să investesc întotdeauna mai mult în skin şi (mai ales) hair care decât în smacuri colorate de dat pe mufă, pentru că aşa mi-am setat io priorităţile în urma a ceea ce cred că e o lobotomie care s-a desfăşurat fără ştirea mea, în timp ce dormeam. Aşa că după îndelungi teste şi dat de pereţi verde de nervi cu tot felul de poţiuni magice, am găsit neşte treburi cu care sunt fericită şi care se îmbină deosebit cu genele mai sus-numite:

Sfânta treime

Sfânta treime

Masca aia e A Doua Venire. Bonus, pot să spăl vasele în timp ce colagenul face magii, pentru că nu curge cum fac altele. E practic un şerveţel înmuiat în colagen şi decupat în părţile esenţiale. Masca mov e o treabă pentru heavy duty, când ai dormit câte 3-4 ore pe noapte în ultimele luni. Sunt la al treilea tub. Acidul ăla hiluronic mi-a dat atacuri de panică iniţial, pentru că pe mine cuvântul acid mă duce cu gândul la sodă caustică. Mnu. Bun-bun, uleios şi foarte fin. Nu mă aştept la rezultate spectaculoase, să mă trezesc într-o dimineaţă mai proaspătă cu 10 anişori, nici măcar nu e ăsta scopul. Hidratează intens, e ce trebuie.

Winter is coming

Winter is coming

Pentru când căcatul loveşte ventilatorul, respectiv iarna. Să zicem aşa, că dacă tenul meu ar fi fost o formă de relief, ar fi fost o combinaţie între deşert, tundră şi stepă. Extrem de uscat, sunt dependentă de uleiurile astea în toiul iernii, altfel cred că mi-ar creşte solzi pe faţă.

Vivaldi, Primăvara.

Vivaldi, Primăvara.

Contrar adepţilor teoriilor conspiraţiei, după iarnă vine primăvara. Când epiderma dezvoltă o gamă largă de reacţii biploare, aşa că am nevoie de toate de mai sus, tare şi apăsat.

Ah, ah!

Ah, ah!

Un delir, ambrozie. O fiolă din aia îmi ajunge câteva zile şi e lucrarea diavolului. Cu astea 2 dorm sub pernă.

2016-11-05-19-16-47 2016-11-05-19-17-05

Cu astea îmi odihnesc cazul. După ce am căutat nesfârşit prin farmacii şi am plâns neconsolată prin cabinete dermatologice, am dat de paradis. Texturile sunt foarte diferite, Age Perfect sunt mai untoase şi intră oleacă mai repede în piele, Eucerin sunt mai fluide şi tind să formeze o peliculă care se absoarbe lent. Deocamdată le alternez şi funcţionează.

 

Vă rog să observaţi pozele de mare angajament şi settingul cu blăniţă pornografică. Mulţumesc.

Mi se cere insistent sa-mi fac vlog, canal pe youtube şi alte giumbuşlucuri. Abia am timp să mă spăl pe dinţi aşa cum recomandă medicii stomatologi. Şi probabil că n-aş fi în stare să mă ţin cum trebuie de treaba asta, să cresc o comunitate şi s-o mai şi întreţin cu… mai exact cu ce? Dar mă mai gândesc. În plus, pentru o persoană care respinge basics-urile, cum ar fi plăţile online, ăsta ar fi un pas prea mare, mai stau oleacă în zona mea de confort din Evul Mediu, cu placa mea de bază semnată de Gizăs Craist.