Liță Chițălău

Pe mine revoluţia m-a surprins la cruda vârstă de 11 anişori. Am mai povestit vria şi debusolarea de găini fără cap în care mi se părea că e toată lumea mare în jurul meu. Până atunci, singurele mele contacte cu muzica se traduceau prin Mărioară de la Gorj şi Ani de liceu. La bunicii mei în casă era o hărmălaie de nedescris, radioul prindea doar actualităţi cu purici, verii mei ascultau şlagăre româneşti nemuritoare şi tataie asculta la pick-up Maria Tănase. Copilăria mea s-a derulat printre picioare de adulţi care bâţâiau pe ritmuri diferite. Revoluţia ne-a prins cu pantalonii în vine şi cu nelinişti melomane. După panica libertăţii bruşte, nu ştiam în ce parte să o luăm, muzical vorbind. Uşor-uşor, civilizaţia ne-a gasit şi i-a adus cu ea pe New Kids on the Block, MC Hammer şi, pentru unii mai norocoşi, pe Scorpions, Pink Floyd şi Dire Straits. Am facut cunoştinţă cu toţi şi, sfinte căcat, apoi a venit era Casablanca şi Coco Jambo.

Mă ţin foarte clar minte cum, ani la rând, înainte de Revelion, stăteam cu urechea lipită de radio să ascult până dimineaţa Top 100 Radio Contact. Şi ÎNREGISTRAM MUZICĂ. La CASETOFON. Care există încă, acasă la ai mei. I l-am arătat nostalgică şi copilului, care m-a întrebat uimit şi îngrijorat cumva, dacă pe vremea mea existau şi dinozauri. Încă mai am o pungă plină cu casete TRASE de la radio sau de pe alte casete, cu care făceam schimb, ne certam, ni le împrumutam.

Si cântam. Tare, afon şi greşit. Ani de zile am crezut sincer că La Familia cântă Bulinuţele:

Ceea ce înseamnă cu nu aveam o problemă doar cu limba engleză, ci că sufeream de desperechere auditivă. Asta nu mă împiedica să cânt din toţi plămânii.

Viorele:

Supraomul probabil s-a răsucit nesfârşit în mormânt pentru că toţi cântam aşa. Un imn, o odă adusă lui Viorel.

Aş mai avea exemple, dar nimic n-a depăşit în penibil The Wall. Liţă Chiţălău e exponentul unei generaţii. Nici pe el nu-l lăsau profesorii în pace. De câte ori ascult acum Pink Floyd îmi aduc aminte cu drag de Liţă.

De fapt la dracu’, am învăţat să mă joc cu opţiunile de la WordPress şi doream să-mi etalez skillurile nou căpătate. Acum PUN muzică, n-o mai trag.

Vă las cu ceva care-mi bântuie existenţa:

Pe asta n-o ştiam pe vremea lui Coco Jambo. Păcat, ar fi ieşit ceva deosebit.

Nip/tuck fără bisturiu

Am 16 ani şi trec zile întregi până îmi aduc aminte să mă demachiez. Câteodată, când ştiu că a doua zi mă trezesc devreme, mă machiez de seara. Sunt absolut convinsă că eu am brevetat chestia asta. Dimineata mai retuşez un pic şi sunt good to go.

La 22, un dermatolog distrat îmi recomandă o cremă cu hidrocortizon, pe care o venerez aproape un deceniu şi căreia i-aş fi făcut altar. A trebuit s-o abandonez, pentru că era o relaţie toxică şi mă răvăşea celular.

Probabil că am gene campioane. Am numărat, ies în deficit la riduri pe care ar fi trebuit să le deţin până la vârsta asta şi la ritmul bezmetic de viaţă pe care îl posed.

La 38 sunt extrem de mulţumită de direcţia în care se îndreaptă lent lucrurile. Sunt vanitoasă şi panicardă, nu vreu să-mi imaginez ziua în care o să-mi dau seama că sfinte căcat, cam până aici a fost, singurul lucru pe care îl obţin bătând din gene e un atac de epilepsie. Că nu mai pot să mă fâţâi cu decolteu şi skinny jeans, că în loc să-mi comand corsete de piele şi lenjerie de cabaret, o să port chiloţi cu mânecuţă şi pantofi comozi.

Dar să revenim. Am început să dezvolt curiozităţi cosmetice. Cred că e perioada mea albastră sau ceva. Nu mă pricep, nu sunt acest guru afectat al produselor cosmetice, dar am încercat tot felul de treburi lately. O să investesc întotdeauna mai mult în skin şi (mai ales) hair care decât în smacuri colorate de dat pe mufă, pentru că aşa mi-am setat io priorităţile în urma a ceea ce cred că e o lobotomie care s-a desfăşurat fără ştirea mea, în timp ce dormeam. Aşa că după îndelungi teste şi dat de pereţi verde de nervi cu tot felul de poţiuni magice, am găsit neşte treburi cu care sunt fericită şi care se îmbină deosebit cu genele mai sus-numite:

Sfânta treime

Sfânta treime

Masca aia e A Doua Venire. Bonus, pot să spăl vasele în timp ce colagenul face magii, pentru că nu curge cum fac altele. E practic un şerveţel înmuiat în colagen şi decupat în părţile esenţiale. Masca mov e o treabă pentru heavy duty, când ai dormit câte 3-4 ore pe noapte în ultimele luni. Sunt la al treilea tub. Acidul ăla hiluronic mi-a dat atacuri de panică iniţial, pentru că pe mine cuvântul acid mă duce cu gândul la sodă caustică. Mnu. Bun-bun, uleios şi foarte fin. Nu mă aştept la rezultate spectaculoase, să mă trezesc într-o dimineaţă mai proaspătă cu 10 anişori, nici măcar nu e ăsta scopul. Hidratează intens, e ce trebuie.

Winter is coming

Winter is coming

Pentru când căcatul loveşte ventilatorul, respectiv iarna. Să zicem aşa, că dacă tenul meu ar fi fost o formă de relief, ar fi fost o combinaţie între deşert, tundră şi stepă. Extrem de uscat, sunt dependentă de uleiurile astea în toiul iernii, altfel cred că mi-ar creşte solzi pe faţă.

Vivaldi, Primăvara.

Vivaldi, Primăvara.

Contrar adepţilor teoriilor conspiraţiei, după iarnă vine primăvara. Când epiderma dezvoltă o gamă largă de reacţii biploare, aşa că am nevoie de toate de mai sus, tare şi apăsat.

Ah, ah!

Ah, ah!

Un delir, ambrozie. O fiolă din aia îmi ajunge câteva zile şi e lucrarea diavolului. Cu astea 2 dorm sub pernă.

2016-11-05-19-16-47 2016-11-05-19-17-05

Cu astea îmi odihnesc cazul. După ce am căutat nesfârşit prin farmacii şi am plâns neconsolată prin cabinete dermatologice, am dat de paradis. Texturile sunt foarte diferite, Age Perfect sunt mai untoase şi intră oleacă mai repede în piele, Eucerin sunt mai fluide şi tind să formeze o peliculă care se absoarbe lent. Deocamdată le alternez şi funcţionează.

 

Vă rog să observaţi pozele de mare angajament şi settingul cu blăniţă pornografică. Mulţumesc.

Mi se cere insistent sa-mi fac vlog, canal pe youtube şi alte giumbuşlucuri. Abia am timp să mă spăl pe dinţi aşa cum recomandă medicii stomatologi. Şi probabil că n-aş fi în stare să mă ţin cum trebuie de treaba asta, să cresc o comunitate şi s-o mai şi întreţin cu… mai exact cu ce? Dar mă mai gândesc. În plus, pentru o persoană care respinge basics-urile, cum ar fi plăţile online, ăsta ar fi un pas prea mare, mai stau oleacă în zona mea de confort din Evul Mediu, cu placa mea de bază semnată de Gizăs Craist.

In care Ulpiei probabil ii place conopida

Toata viata mea am urat doua lucruri: conopida si prostia tipatoare. Conopida este atunci cand ma ia cu transpiratii daca o vad. Mi se pare cea mai inutila leguma din cate exista, mai inutila chiar decat sfecla. Daca Iadul exista si primim pedepse eterne and shit, a mea o sa fie sa balotez conopida in timp ce ascult Wagner.

Tre sa facem o deosebire intre prostia cinstita, sfioasa si prostia care tipa pana iti atrage atentia. Eu sunt proasta frecvent. Nu stiu Excel si refuz sa invat, conduc extrem de prost (dar ma entuziasmeaza nesfarsit viteza), plang la filme si ma impiedic in fiecare dimineata de pragul usii de la intrare. De 5 ani acelasi prag. Da, mama, sunt proasta. Daca am nesansa sa observi lucrurile de mai sus, m-am scos. Daca nu, nu vin sa-ti bag in ochi caseta cu Casablanca si sa-ti povestesc cum miorlai de fiecare data cand il vad. Ca destinul si cacat.

Pentru mine, sablonul de prostie rotunda, perfecta, e o fosta colega de facultate, Ulpia. Asa o chema pe ea. Ulpia. Imi imaginez cum au stat parintii ei (probabil profesori de istorie sau sange albastru sau amandoua) in salonul de maternitate si s-au framantat pana au ales numele asta. Tac-su ar fi vrut Columna, dar cum amandoi erau maruntei, s-au gandit sa nu aiba fata complexe cand o sa aiba 1,65 la 19 ani. Ulpia fix atat avea. Si 80 kg, bonus. In plus, se imbraca foarte decoltat, sa vada toate sfrijitele ca pe langa numele deosebit, e si dama bine. Iarna venea la facultate cu o pernita pe care o punea pe scaun, sa nu faca anexita. Totul la ea era afectat, studiat, periat si strident ca un far intr-o camera obscura. Cred ca si cand facea pipi tinea degetul mic in sus. Sigur, stia toate declinarile in latina, o pasiona slava veche si in pauze citea Spinoza. Doxa, incontestabil. Si atat. Si nimic mai mult. Daca incercai o conversatie cu ea, te nimicea cu o privire de regina in vizita in tinuturile ocupate. Domnule, pentru mine asta e dovada superma de prostie: sa nu stii/poti/vrei sa interactionezi cu oamenii. Sa ti se para a priori ca-ti sunt inferiori si sa te porti ca atare. Statea intotdeauna in primul rand, singura, din motive evidente. Noi chitaiam toate (facultate de limbi straine, gagici in proportie de 99%) in spate, ne dadeam cu ruj, mancam, ne dadeam iar cu ruj, radeam. Mult. La inceput, radeam pur si simplu. Sa fi fost prin anul 2 cand radeam pur si simplu si de Ulpia. (A nu se intelege ca in tot acest timp am frecventat cu frenezie cursurile, majoritatea inutile, cand Moldo statea langa facultate si puteam sa mancam oua ochiuri cu piper pana lesinam, sa ne uitam la Din Dragoste si sa jucam remi pe crantanele de caini). Cand era distractia mai in toi, de obicei la cursurile de fonetica, Ulipa se intorcea demna si maiestuoasa catre cardul din spate si ne admonesta ca la teatru: „Va rog, liniste acolo, in spate, va rog, se aude?” Nu se auzea. Abia la a cincea interventie cineva ii trimitea pana pe masa un avion din hartie pe care desenase un penix urias. De obicei incepea sa planga si iesea din sala. Nu prea ne cunosteam intre noi, dar ne lega dorinta arzatoare sa o scoatem din minti pe Ulpia. Cateodata, cand ma plictisesc tare de tot, imi imaginez ce s-a ales de Ulpia: e profesoara de ceva obscur sau cercetator lingvistic, s-a maritat cu Norman Bates si traiesc intr-o casa retrocedata din Floreasca. N-au copii, pentru ca Ulpia e inca virgina si tine degetul ridicat cand face pipi.

N-am mai intalnit nicio Ulpia de atunci. Prostia e insa aceeasi, suverana. Acum si cu portavoce.

Pussification of next generation

Cu cat trece timpul, cu atat ma identific mai mult cu George Carlin si profetia lui despre pussificarea rasei umane. Da, oameni, suntem damnati sa asistam la ridicarea unei generatii de sensibili conectati astral. Sa va explic.

Intr-o zi, printr-un miracol genetic, Maricica produce un urmas. Crapa inima in ea de mandrie ca a savarsit asa minune. Brusc, dintr-o fiinta cat de cat rationala, Maricica se zombifica. Stand cu ochii pe pereti intr-o noapte si monitorizand respiratia lu’ ala micu’, realizeaza ca nimic nu e suficient de bun pentru odrasla. Da’ nimic-nimic. Asa ca imbaiaza casa in dezinfectant, arunca orice contine cea mai mica urma de zahar si incepe sa citeasca Osho. Si cum sterge ea tastatura de o nanoparticula obraznica de praf, descopera forumurile de mamici si blogurile de parenting unde se dezbat intens teme de importanta capitala, cum ar fi dimensiunea orificiului tetinei de la biberon. Si uite asa, intr-o zi obisnuita, nirvana da peste Maricica. Pfoai, ce univers, ce revelatii, ce de validare in delir, nici nu visase ea vreodata cate surate are imprastiate in lumea asta mare!

Femeia e un fel de om care se transforma cand se impuiaza. Cand implineste odorul varsta diversificarii, incepe si patologia la femeie. Maricica face o obsesie pentru ceea ce ea numeste cu o pufaitura usoara pe nara „obiceiuri alimentare sanatoase”. In sucul Tedi e Belzebut, zaharul e Satana iar ursuletii Barni… ce sa mai vorbim, apocalipsa si Noe la un loc. Am citit pe un blog din asta cum o Maricica a cautat frenetic timp de niste luni de zile o gradinita care sa nu aiba in meniu dulciuri. Sau fie, sa aiba, dar dupa retete aprobate in prealabil de ochiul de soacra al Maricicai. N-a gasit, pentru ca nu suntem toti trepanati. Si se minuna ea acolo de asa grozavie, ca nu e posibil, in ce lume traim. Intr-o lume care nu e complet absorbita de un glob de sticla.

Inteleg ca nebunia a atins cote nutritionale alarmante, zaharul fiind inlocuit cu sfecla sau curmale. Imi pocneste cate o vena de cate ori aud „ce nevoi nutritionale satisface zaharul la copii?” Pai… cam alea care il ajuta sa puna un picior inaintea celuluilalt si sa mearga sau sa nu isi bage mana in aparatul de facut vafe. Cum ar veni gandirea, o chestie tare faina. Care nu se poate petrece fara creier. Care creier se hraneste cu glucoza, nu cu rucola sau sparanghel pregatit la abur.

Bafomet intruchipat sunt si pufuletii, biscuitii, chipsurile. Practic orice nu e preparat in casa de o Maricica nadusinda care a batut recordul la retete cu conopida. Si nu vorbesc aici de excese, ma refer strict la pofte. Nu cred ca arunci un blestem fara sfarsit temporal daca ii dai copilului o inghetata care nu e preparata in casa cu iaurt si curmale. Am citit, am vazut, m-am enervat si apoi mi-a trecut.

Pussificarea continua cu stigmatizarea tehnologiei. Orice e actionat de un buton e imediat pus la zid si improscat cu invataturi si pilde. Copii care habar n-au ce sunt alea desene animate, nu au voie sa se atinga de tableta iar telefonul mobil… oh. Aceiasi copii care la un moment dat vor da cu nasul de alti copii, crescuti normal, care stiu sa-si caute singuri muzica pe un device si nu se sperie cand se aprinde un monitor. Si apoi ne minunam de ce exista domnule un decalaj de socializare. Pentru ca Maricica a stat si a cugetat. Si dupa ce a cugetat, a grait: copilul meu nu o sa stie cine e Elsa. Dar, Maricica, te rog eu sa nu te lamentezi ca o iapa despletita cand copilul meu o sa se uite la al tau ca la avioane si n-o sa stie cum sa se joace cu el.

Si mai sunt si Maricicile care isi tin odoarele strans aproape, in pragul sufocarii. Sa nu cada, sa nu se loveasca, sa nu se zgarie, sa nu ii impinga alti copii la locul de joaca. In clopotul de sticla nu conteaza daca ai capacitatea pulmonara a unei foci cu astm. Important e sa NU SE LOVEASCA.

Am senzatia ca prenumele e ca un destin scris in frunte, o invitatie la pus etichete. Pussificare subliminala. Nu dau exemple, ca precis fac vreo gafa. Dar stiti la ce ma refer. Prenumele care o cere constant, fie ca purtatorul matura in parc sau e CEO la o multinationala. Si nici despre numele biblice nu intru in detalii, dar am in bloc un Serafim si un Timotei. Le prevad un viitor plin si referiri dese la mama lor cu batic.

Ei, dar cacatul nu loveste complet ventilatorul pana cand Maricica nu descopera parentingul. Am mai zis si n-o sa ma plictitsesc sa zic: nu. E fundamental, celular si genetic gresit sa ai nevoie de prelegeri despre cum sa te conectezi cu copilul. Ceva e in neregula prin cap pe acolo, poate e teava de esapament infundata, poate nu face contact bine, dar parentingul e bullshitul superm, unealta de pussificare exaltata care scoate pe banda rulanta complianti fragili. Acuma na, felicitari, Maricico. Ai gasit o supapa, cineva te intelege si empatia atinge cote nebanuite. Alta nirvana in universul tau, nici nu stiu cum faci fata la atata extaz.

Toate de mai sus se revarsa intr-un amalgam haotic in capul si duc inexorabil la generatia pussificata. Siruri de sensibilitati si emotii exacerbate, un amestec de intelepciuni coelhene si supa de pastarnac. Maricica suspina fericita. Poate mai face unul, ca uite ce bine i-a iesit cu primul.

Farmecul discret al nebuniei

Nebunia e un barbat frumos, cald, bland cateodata, agresiv uneori, cat sa-mi fie un pic teama, amestecata cu dorinta chinuitoare si propria mea nebunie.
Nebunia asta vine pe neasteptate, te saruta pe ceafa, isi face casa in tine si nu mai pleaca. E in tine si din tine.
Daca o gasesti, nu-i da drumul. Spune-i ca ti-a fost dor de ea cand nu stiai ca exista, ca se poate. Fa-te mica langa ea si las-o sa te mangaie pe par si pe fata si sa te alinte in mii de feluri. Saruta-i podul palmei.
Nebunia se respira. Abia atunci incepi sa traiesti de-adevaratelea, cand ii simti aroma innebunitoare.
Nebunia da dependenta.
Nebunia e in noi doi.
Nebuneste.

Noul negru

Acum cativa ani, lua nastere isteria detox. Dintr-o natie eminamente carnivora, ne-am transformat peste noapte in devoratori avizi de sucuri presate la rece, la cald, la moderat, din toate buruienile crescute pe marginea drumului. Bei suc de troscot, te transformi in femeia minune, cu forme dar nu foarte, calci pe nori, viata e roz si tu esti SANATOASA. Din delirul constipat al meselor incarcate cu mici si ceafa de porc, am ajuns de rasul lumii, la fluiditatea elixirului din conopida-sfecla-mult verde. „Mananc sanatos”. „Un stil de viata sanatos”. „Gustari sanatoase”. O sa te ajute sa mori cu jumatate de an mai tarziu decat daca ai trai fara constrangeri, dar infinit mai nefericit/a. Cu limba de moarte o sa lasi nepotilor reteta de suc pentru detoxifiere rapida. Sau o sa traiesti etern, imparatind lumea, hranindu-te cu scoarta de copac si radacini de papadie, in timp ce pacatosii gurmanzi vor fi sclavi pe plantatie. Pe plantatia ta personala de quinoa.

Nu stiu daca ati observat, dar toata lupta impotriva grasimilor rele e dusa de femei. Hoarde de Ioane d’Arc inarmate cu ceai de cozi de cirese te inghesuie pe la colturi sa propovaduiasca si sa te converteasca. Preotesele enzimelor. Traiesc in lumea lor exclusivista, neintelese, sleampete si nefericite, tarand de cele mai multe ori dupa ele in lupta anti-toxine niste nefericiti care au avut proasta inspiratie sa le duca la altar inainte sa se transforme in Greenzilla.

Tare din spate si tot pe umerii femeilor, vin parentingul si pastorirea vietii personale.

Parentingul e la moda, noul negru printe femei. Si odata ce-ai apucat-o pe drumul asta, nu mai e cale de intoarcere. Orice nascatoare cu 2 neuroni care au pus accidental de-o sinapsa e experta in parenting. N-ai nevoie de scoala, de cursuri, de atestat sau facultate. Tot ce trebuie sa faci e sa mergi la 2-3 conferinte pe tema si sa-ti faci un blog. Da, exista conferinte de parenting, unde niste oameni (de cele mai multe fara copii) iti explica cum trebuie sa te porti cu copilul, cum sa-l plimbi in parc si ce sa-i dai sa manance. Si ce ar fi amuzant daca n-ar fi trist, e ca exista public. Carduri de mame dau bani si se inscriu pe liste de asteptare la niste monologuri ale unor speculanti, care le povestesc ca esti mama atunci cand ai copil. Trebuie sa fii extrem de gresit cablata daca e nevoie sa te invete cineva ca tipatul la copil lasa traume si ca daca ai nascut, soc! esti inca femeie, nu e neaparat necesar sa te transformi intr-o leguma care are nevoie de ghid pentru cresterea copilului. Despre parinti extremi si efectele lor nocive asupra mediului inconjurator, intr-un episod viitor.

Am lasat ce-i mai frumos la sfarsit. Life coachingul. Da, scoate capul timid dar cu ambitii mari o noua pseudostiinta, populara printre aceleasi femei pasionate de raw si laptisor de matca: scoala vietii pentru intelectuale crescute cu guvernanta si pian. Sau crescute ca toti muritorii, dar cu pretentii si ifose. „Am mare, dar MARE nevoie sa-mi spuna cineva ce sa fac mai departe cu viata mea. De fapt am nevoie de validare, dar nu am prieteni si nu se incumeta niciun barbat sa-mi arate colectia lui de stampe japoneze, asa ca m-am uitat in jur si am vazut ca celelalte purtatoare de exces de foliculina au renuntat la greaua lupta solitara si au apelat la ajutorul unui specialist. Nu psihiatru cum ar fi recomandat, ci life coach. O femeie la fel de frustrata ca mine, care are la randul ei nevoie de validare, doar ca invers. Eu am o nevoie disperata si intrinseca de pula indrumare, ea trebuie sa se simta utila. Castigam amandoua. Eu o sa am senzatia ca sunt frumoasa, desteapta, puternica si prin urmare inaccesibila, de aia niciun barbat nu e nerabdator sa ma tavaleasca prin asternuturi. Ea o sa inchida usa in urma mea cu satisfactia descalcirii unui destin maret, cu atat mai cu mot cu cat EA a fost motorul transformarii dintr-o batuta a sortii intr-o splendida castigatoare in fata vicisitudinilor vietii.”

O sa incep sa scriu discursuri motivationale pentru femei incerte si mame nesigure, in timp ce o sa prizez broccoli pe urechi. O sa incep sa scriu, de fapt. Anti. Facem o noua religie, in care e permis orice. Reinventam cartofii prajiti, facem copii doar daca suntem in stare mai departe de nastere si nu dam in depresie daca lumea nu se invarte in jurul nostru.

Draga Mimi,

Te rog sa te intorci. Nu stiu unde ai plecat in lumea asta mare, dar am nevoie de tine. Poate ai cliente mai ascultatoare acum, poate mainile tale nu se mai strang consternate in varful capului la vederea unui dezastru stilistic, poate am gresit, poate ne-am intalnit prea devreme sau prea tarziu. Dar te rog eu sa te intoci in salonul cu miros de L’Oreal 4.15, rosu intens.
De cand ai plecat, am cautat bezmetica pe cineva sa te inlocuiasca. Umblu neinteleasa din salon in salon, ma asez pe scaune incomode si rasfoiesc nerabdatoare reviste asteptand sa gasesc pe cineva ca tine. Nu exista. Doar tu stiai ce vreau din clipa cand puneam piciorul in salon si spuneam pe ton tanguitor ca nu stiu exact ce vreau, dar sa fie ‘asa…asaaaa…’.
Am avut si breton, sa stii, intre timp. Nu din ala de meningita, dar suficient cat sa nu stiu ce sa fac cu mine. M-a pacalit un stilist de par cu aerul ca stie exact ce face. Nu stia, nici acum nu pot sa-mi prind parul fara sa arat ca Johnny Bravo.
Mi-e dor de monologurile tale pasionale despre oxidanti, perii rotative si pigmenti. De felul in care iti dadeai ochii peste cap cand descopereai ca (iar) m-am vopsit singura in miez de noapte si am sarit suvite intregi, pentru ca eram chioara de somn si frustrata ca baia arata de parca m-am vopsit cu compresorul.
Intoarce-te, Mimi, fara tine viata e trist si vopsit neglijent.

De fapt…

… o femeie a descoperit focul, dar l-a pierdut prin geanta. Il cauta si in ziua de azi, printre chei, farduri, un bloc mai mic si telescopul Hubble, in timp ce un barbat nervos fumeaza tigara de la tigara si o claxoneaza sa coboare.
… o femeie a ajuns prima pe Luna, dar s-a infipt cu modulul intr-o stanca si asteapta inca pe cineva pe care sa dea vina. Ce daca isi facea buzele in oglinda retrovizoare, ALA trebuia sa fie mai atent.
… o femeie poate sa taca atunci cand stie ca asa e cel mai intelept. Dar alege sa nu, pentru ca nebunia nu e completa fara spectator perplex, si, daca e cu adevarat norocoasa, cateva validari.
… Dumnezeu a facut intai femeia, dar pentru ca il intreba toata ziua daca frunza aia de vita de vie o face grasa si ii dadea sa manance rucola, l-a facut pe Adam sa se descurce el cu hormoni si imbufnari. Si Dumnezeu s-a dus la o bere cu sfantul Petru si traiesc si azi intr-un rai patriarhal.
… la inceput a fost femeia, nu cuvantul, cum gresit se crede. Dar pentru ca femeia umbla de colo-colo nauca prin pesteri si mima colectia de vara de la Zara, Dumnezeu s-a indurat de suferinta ei si a trimis pe pamant cuvantul. De atunci, milioane de barbati viseaza la comuniunea om – surdo-muta.
… o femeie e perfect capabila sa faca absolut orice. Sa ia borcanul de pe raftul de sus, sa distinga frana de ambreiaj, sa amestece cu o mana in cratita si cu cealalta sa conduca o corporatie, sa fie fruntasa pe o platforma petroliera. Dar ii e asaaa… asaaa…
… o femeie are intotdeauna dreptate. Daca vrei sa o contrazici, indeparteaza-te cu precautie, la o distanta considerabila si da-i vestea sub forma de sandwich. Reduceri la mall – nu ai dreptate – te iubesc. Functioneaza si mai bine daca fluturi neglijent un pliant de la un spa, pe care sa se vada clar numele ei.
… o femeie uita unde trebuie sa ajunga si de ce, dar o sa-ti spuna cu repros ca acum un an, 4 saptamani, 6 zile si 8 minute nu i-ai spus ca ii sta bine in fuchsia.
… o femeie nu se uita cu ochii ei in oglinda, nu se aranjeaza pentru ea, nu slabeste ca sa-i vina perechea aia de blugi, nu isi face unghiile cu rosu pentru ca arata bine pe un pahar cu vin si cu o tigara intre degete. Face toate astea pentru si in acelasi timp impotriva altor femei.

De fapt, o femeie a inventat universul, pentru ca se plictisea si nu era nimic bun la televizor in ziua aia.

Sa ma iubesti si maine.

Si poimaine. Si pe 1 ianuarie 2055. Si cand o sa fiu batrana si senila si o sa incerc sa ma incalt cu manusile. Cand n-am umbrela si port maneci scurte la -3 grade si-ti spun ca nu e chiar asa frig, ti se pare… Cand trec linia aia fina dintre intuitie si paranoia si ne jucam de-a nebunia. Cand scot greutatea mea in hartiute si ambalaje din geanta si ma prefac ca nu-s ale mele, au aparut misterios acolo, ce ne facem. Cand rad, dar mai ales cand plang. Cand invart scenarii si ipoteze, planuri si posibilitati. Cand dorm cu sosete, desi e august. Cand nu-mi trec prin cap evidente, dar depistez detalii. Cand sunt mica. Cand ne tinem de mana, pana la capat. Cand ma infurii. Cand vin, cand plec, cand te tin strans langa mine. Cand dorm haotic si fac nazuri dimineata. Cand beau si totul e o tragedie. Cand sunt drama queen. Sau mai ales atunci. Cand imi asez mana peste mana ta si e bine in noi. Cand ma alint. Cand suntem departe. Sa ma iubesti cand iti spun ca te iubesc, pe 2 ianuarie 2055.