Mic tratat şi o întrebare

Bonjurică, 

Numele meu e Roxana şi sunt depresiv-anxioasă, atunci când nu sunt mulţumită (a se observa evitarea cu eleganţă a cuvântului fericire). Unii i-ar spune borderline, dar nu mă împiedic de atâta lucru. Râdem împreună dar am separat şi concomitent fantezii cu peisaje dezolante şi cimitire bântuite. Am convingerea fermă că fericirea e un concept utopic şi că trebuie să fii puţin fumat şi naiv să crezi că există de-adevăratelea.

Prietenii îmi spun căpreoară, vrăbiuţă şi a’ mică. Tata încă îmi spune şoricel. Nume ce desemnează făpturi delicate şi gingaşe, în total dezacord cu lipsa de feminitate mimozică pe care o posed. Când mă iau nervii ăia mari, mă întorc şi plec, dar în gând te-am eviscerat deja în 6 feluri diferite. Nervii ăia mari mă iau foarte des. Înjur foarte, foarte frumos. Lăcătuş e pistol cu apă.

Uneori sunt obsesiv-compulsivă şi nu pot să dorm dacă perdeaua nu e aranjată conform unui feng-shui propriu complicat sau dacă sunt scame pe covor. Nu pot să dorm nici dacă ticăie un ceas în cameră. În general, nu pot să dorm. Nu am cearcăne, iar lipsa de somn îmi dă o aură defetist-contemplativă, care e ades confundată cu un proces mental intens. Nu e cazul.

Prietena mea cea mai bună locuieşte într-o ţară unde e tot timpul frig şi noapte şi îmi trimite scurte filmuleţe cu aurore boreale şi concerte de coveruri ABBA la care se duce din politeţe. De 20 de ani avem aceeaşi discuţie în contradictoriu, cu tema „E Buzăul în Moldova?” Când am o zi bună, o las să creadă că nu e, de fapt e în Elveţia.

Copilul din dotare e o oglindă încă blurată a mea. Ceea ce mă bucură nesfârşit, pentru că avem discuţii complet retarde în care filozofăm despre sensul vieţii (să facem LEGO, să ascultăm Elvis şi să mâncăm pizza) şi eu îi arăt poze cu rulote pe care am putea să le cumpărăm şi să mergem să vedem lumea. Mă dă pe spate capacitatea lui de a face operaţii matematice complicate în minte în timp ce se uită cruciş şi se scarpină în nas.

Am fobii hazlii: mi-e foarte frică de gâşte şi de câteva ori pe săptămână mă admonestez că nu mi-am refăcut Geanta-De-Apocalipsă.

Urăsc până la pierderea uzului raţiunii oamenii aroganţi, oamenii care vorbesc încet la telefon, hipsterii, mâncarea sănătoasă, romanţele şi gâştele.

Dacă nu e complicat şi twisted, n-are nicio şansă să îmi scoale interesul, devin brusc impotentă. Lubrifierea mea psihică funcţionează doar pe bază de extreme şi excepţional. Uşor e pentru oamenii care pot să doarmă într-o ceasornicărie şi joacă doar după reguli. I don’t do rules.

Sunt convinsă că o să mor de nervi. Într-o zi pur şi simplu o să-mi crape capul şi gata, loc luminat cu verdeaţă. În acest sens, îmi somez frecvent toţi cunoscuţii să vină cu flori la mormânt, dar să nu plângă. Eu nu prea primesc flori, de-aia zic. Premoniţia mea cum că o să mor tânără şi neînţeleasă se duce dracului cu fiecare an cu care suflu în (din ce în ce mai multe) lumânări pe tort.

Dacă auziţi că am fost la doctor, atunci să ştiţi că probabil mă cred pe moarte şi automedicaţia, surprinzător, a dat greş. Şi că am epuizat toate combinaţiile de analgezice închipuite de mintea umană. O zi fără migrenă e o zi pierdută, spune un vechi proverb tibetan.

Dacă mă caut bine (dar mi-e frică), probabil găsesc în geantă un os de dinozaur, câţiva arheologi mai mici şi toate avioanele dispărute de-a lungul istoriei în Triunghiul Bermudelor. În ziua în care o să ştiu exact ce am în geantă, omul va descifra manuscrisul Voynich.

Ştiindu-se cele de mai sus şi cunoscându-se acum şi sensul vieţii, mă întreb încă în neant, în anul de graţie 2017, de ce ca să obţii orice ţidulă oficială trebuie să plăteşti taxe la poştă? De ce nu poţi direct la autoritatea unde ai tu treabă sau, piei Satană, online? De ce, de ce, de ce?

26.

Io trăiesc relativ mişto în fiecare zi. Adică nah, nu vă imaginaţi că păşesc pe anemone şi vălătuci roz de mătase fină de când mă dau jos din pat sau că fac atacuri de panică de la atâta împlinire and shit. Dar aşa, în general, dramele mele personale majore se petrec aproape exclusiv la mine în cap, unde e mai zarvă şi balamuc decât în cantina de la uzinele Faur. Nu-s suficient de proastă să fiu fericită, aia e.

Mai deunăzi am împlinit pentru a treişpea oară 26 de anişori. De la înălţimea ameţitoare a acestei vârste, doresc să vă aduc la cunoştinţă următoarele aspecte:

Unu. Nu m-am panicat. Pentru a treişpea oară, 26 e mişto. Anul ăsta a fost un meci dificil, dar am tras la poartă chiar dacă n-am avut mingea. Şi nu prea am avut-o. Dar cumva, chiar dacă terenul a fost nefavorabil şi ei au jucat şi cu rezervele şi juma de galerie, am înfrânt.

2. Dacă n-am murit în ultima jumătate de an, n-o să mor niciodată. I am Duncan MacLeod, from the clan MacLeod.

Tres. Sunt fie spilcuită ca un mormon, fie ca adunată dintr-un club grunge după o noapte înecată în alcool şi ierburi aromatice. Niciodată între.

Patru. A trebuit să-mi repet nesfârşit până am înţeles că unele lucruri pur şi simplu nu-s pentru mine. Asta nu mă face să le regret mai puţin şi să nu-mi arunc în spate nişte munţi de vinovăţie că nu sunt construită ca să le atrag. Pe altele, multe, neaşteptate, excepţionale, nici nu le puteam cuprinde cu mintea şi totuşi au dat buzna peste mine, într-un amestec nebunesc de fericire şi de zâmbesc-ca-tâmpita-din-orice. Dincolo de raţiune şi restricţii medicale.

Cinci. Oboseala mă transformă într-un dragon cu 9 capete, însetat de sânge. Nu-mi sta în cale, nu clipi, nu respira în direcţia mea. Nu respira deloc. Oboseala extremă şi istericalele ei de însoţire se întâmplă când trec de pragul hazliu al epuizării şi se deschid porţile Iadului. Lgenda spune că atunci ies ielele şi Nibiru se ascunde după Saturn.

SEX. Level: Hiroshima. Şi ciocolată. Divizia Diabet Tip II.

Când se duce luna la culcare, începe viaţa mea socială. Dacă nici după miezul nopţii nu am răspuns la mesajul ăla super important despre terapia cu îngeri sau necesitatea unei alimentaţii echilibrate, nu vă pursicaţi. Nici n-o să răspund. Vederile mele în acest sens se radicalizează de la an la an şi cred că la a treizecea aniversare a vârstei de 26 de ani o să vă comunic exact ce să faceţi cu îngerii ăia.

Noo. În strânsă legătură cu punctul de mai sus, vă anunţ că rasa umană se duce uşor-uşor pe PULĂ pulă apa sâmbetei. Simt o fericire divină, cam ce trebuie să fi simţit indienii când pelerinii au adus sifilisul cu ei în caravane: totul e o terapie, o empatie, o emulaţie, un ecobioorganic non-alergen, fără parabeni, fără conservanţi, natural, salvaţi planeta, salvaţi melcii şi vipera cu corn:

Dânsul o spune mai articulat şi mai coerent decât ar putea explica 10 nutriţionişti isterici de la lipsa de carbodhidraţi şi activişti pro-vipere cu corn.

FB. Mă topeşte la nesfârşire să simt pământ ferm sub picioare după ce cobor din avion. Am capacitatea îndelung antrenată de a distruge psihic orice persoană care are ghinionul să stea lângă mine în avion. Mă frichin, mă foiesc, scot din geantă, bag la loc, mă panichez vizibil la orice adiere de turbulenţă, oftez, suspin. La curse lungi, sunt un spectacol de sunet şi lumini. Sunt paranoică şi le suspectez pe stewardese că ascund informaţii vitale, care mi-ar putea salva viaţa în eventualitatea unei prăbuşiri.

Unşpe. Experimentez o bucurie vecină cu extrazul religios de tip orgasmic cosmic fără sfârşit temporal atunci când mănânc eugenii. Eugeniile mi-au bulversat existenţa. Pentru câteva minute, o pace se coboară asupra mea.

ta-ta,

R

Once upon a time…

Am fost greşit setaţi că trebuie să înveţi, să ai note bune, să mergi la şcoală şi la serviciu, şi astfel viaţa va fi un câmp cu flori, presărată cu bine şi fericire şi păsărele or să-ţi cânte imnuri deasupra capului. Că împlinirea vine dintr-un 10 la citire şi mai târziu din satisfacţia iluzorie şi efemeră a unui lucru dus la capăt cu bine, ca attachment într-un email.

 

BULLSHIT.

 

Viaţa e ceea ce se întâmplă în timp ce stăm ferecaţi în birouri atent gândite şi parcimonios compartimentate, cu plante artificiale şi folii de protecţie peste monitoare. Viaţa e gura aia de aer pe care o tragi până în beciul plămânilor între două meetinguri şi un deadline care arde. E vacanţa de Crăciun la părinţi, unde te bucuri de bucuria lor, asculţi poveşti şi te laşi alintat. E întoarcerea la copilărie, când visezi cu ochii deschişi la vremuri trecute mai fericite, într-un taxi care te duce spre o clădire gri şi spre zecile de emailuri care s-au strâns în ultimele ore, în timp ce tu încercai să ai, totuşi, o viaţă a ta.

Omul e o specie bipedă care trebuie să se hrănească pentru a supravieţui. Mâncarea e acolo, pe prima treapta a piramidei lui Maslow, alături de sex şi somn (preferabil nu în acelaşi timp), apă şi alte bare necessities. Tot ce e peste sunt mofturi cizelate în mii de ani de evoluţie. Factorii ăia de igienă sunt relativ simplu de rezolvat, cu o apă curgătoare şi un co-peşterean doritor. Dar nu ne-a fost de ajuns, a trebuit să ieşim din grote şi să ne setăm întâlniri în Outlook. Şi să ne scrie frumos pe cartea de vizită, ca să avem ce mânca.

 

De ce? De ce? De ce?

 

Acumulăm teleghidaţi succese în bătălii care nu sunt ale noastre. Negociem termeni şi condiţii, dormim prin aeroporturi, zâmbim fals în haine care ne strâng şi gonim bezmetici spre locuri cu wi fi de unde sa ne citim mailurile care anunţă alte bătălii care nici de data asta nu sunt ale noastre. Uităm să ne sunăm prietenii de ziua lor, ratăm filme, concerte, cărţi, ajungem denaturaţi în ultimul moment la serbările copiilor, elaborăm calcule nesfârşite şi ne dăm de 3 ori peste cap să facem o bucurie unui om fără de care nu putem respira. 

Pentru că viaţa e lucrul ăla care pare imposibil de atins de pe scaunul ergonomic şi sub lumina necruţătoare a becurilor cu consum redus de energie. Suntem la eoane distanţă de fericire şi uneori nici nu ne dăm seama de asta.

Îmi plac şi îi admir sincer oamenii ăia despre care vedem reportaje la televizor şi citim pe facebook „Ieri corporatist, azi înoată cu delfinii” sau „A lăsat cariera de second asssistant to junior entry regional manager pentru a călători în jurul lumii cu rulota”. COJONES. Şi realizarea faptului că nu suntem într-un joc şi ăsta nu e doar un nivel de care trebuie să trecem ca să fim uber centauri în nivelul următor. This is it, guys, ieri ne jucam în ţărână şi mâine o să avem 78 de ani, artrită, dibet şi alte boli şi deficienţe şi ne-am ales cu o diplomă agăţată strâmb pe perete „Ion Costică, angajatul lunii mai, 2017” şi o insignă ruginită cu însemnele companiei. Şi 4769 de vise încuiate într-un sertar.

 

Ce vreau să zic:

 

Trăiţi. În lumea asta dementă, ahtiată după progres şi acumulare (mai mult, mai mare, mai strălucitor), o ieşire de urgenţă ar trebui să stea acolo, între hrană şi apă. Că o supapă, fie că e ea tricotat, scris, cântat la flaut sau patinaj viteză poate să facă diferenţa între a trăi şi a exista. Altfel am rămâne doar atât: roboţei obedienţi, cu personalitate atent disimulată şi frustrări care răbufnesc eventual când nu ne vede nimeni. Că nu ne putem da demisia în serie, că am devenit dependenţi ca rasă de confort, şi jacuzzi, şi podele încălzite, şi carduri de fidelitate la magazine cu haine prea mici pentru nişte oameni, de fapt, prea mari. Că nu ne putem lua lumea în cap, că avem credite, şi copii, şi responsabilităţi, şi alegeri idioate, făcute într-un moment de lene sau nepăsare crasă. Că ne suntem practic datori să nu ajungem la 78 de ani cu regrete şi cu insule de luciditate într-o mare de Alzhimer în care să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă? Că dacă cetăţeanul Ion Costică ar fi avut o fărâmă de minte, ar fi rupt diploma aia şi în locul ei ar fi pus o poză cu el şi Micşunica, fugiţi aventuros pentru 2 zile la Covasna sau Călăraşi.

 

Viaţa e nebuloasa care se întâmplă acum, nu când termini proiectul care te-a absorbit cu totul, nici după ce scrii Best Regards la sfârşitul unui email politically correct. E momentul în care e perfect în regulă să plângi de nervi şi oboseală şi frustrare în braţele unui OM. E o zi de luni de vară, când ai fugit de responsabilităţi şi ai venit să stai în iarbă în curtea unde ai crescut. E fericirea copilului care află că azi mergeţi la film în loc să scrieţi o compunere sforăitoare. E revolta şi setea.

 

Gândiţi-vă un pic la asta. Acum, nu după ce daţi telefonul ăla important de business.

2016 – Frumos, da’ nu prea

Mi se termină un an bipolar, ceea ce mă face să cred că nu mai e doar o întâmplare. Că aia e, n-o să fiu niciodată perfect, rotund fericită. Chiar şi în cele mai demente momente de extaz, undeva în colţul minţii, o voce mică pândeşte „Mhm, stai să vezi ce ţi-am pregătit”. Acceptance.

Cum fu:

  1. Întotdeauna, ÎNTOTDEAUNA, uită-te în oglindă înainte să ieşi pe uşă (Această postare, de fapt, a fost precipitată de faptul că am ieşit să duc gunoiul cu o bentiţă cu urechi aurii, ocazie cu care am făcut puţină politică serioasă cu preşedintele de bloc. Poate de aia nu mă invită niciodată la şedinţele alea misterioase, unde se decide soarta scării.)
  2. Don’t cry over spilled milk e o zicere deşteaptă, pe care n-o s-o pot urma, din păcate, niciodată. Ăla era laptele MEU.
  3. Totul pare mai frumos dacă îţi cumperi farfurii noi. Alte femei îşi schimbă coafura, eu îmi iau farfurii. Sigur, lumina de acasă e diferită de aia din magazin, deci roşul care mi s-a părut acolo un vis cromatic, acasă s-a dovedit a fi un roz eclatant. Dar hei, am farfurii noi la care o să mă holbez câteva zile înainte să le bag în dulap nefolosite, pentru că viaţa e o curvă care nu mă lasă să gătesc. Same applies to spatule.
  4. Cele mai mişto texte pe care le-am citit în ultima vreme prin bloguri, au la final un paragraf care ridică în slăvi un brand. Care a avut o campanie şi a diseminat-o printre bloggeri, să facă ei o povestioară personalizată şi umană. That’s how the world goes round, dar e trist că te agaţă cu o scriitură faină, ca la sfârşit să afli cum Dulcolax îţi face viaţa mai uşoară. Not cool. Şi întotdeauna textele astea plătite sunt mai mişto (până ajungi la final) decât ce produce ipochimenul/a în mod obişnuit. Also not cool.
  5. NU EXISTĂ IMPOSIBIL. NU EXISTĂ IMPOSIBIL. NU EXISTĂ IMPOSIBIL.
  6. Copilul îmi moşteneşte apucăturile, expresiile, gesturile. Cel mai glorios moment în zona asta a fost când m-a întrebat dacă „doreşte căpreoara ceva?” Mă fericeşte mai mult decât un fb la arte vizuale, care o să îi fie util la fel de mult cum îmi sunt mie farfuriile alea roşii roz.
  7. Eu pot orice, dacă nu mi-e lene. Sau nu amân pentru mâine, când o să-mi fie şi mai lene. Dar pot, ştiu eu sigur.
  8. Mă irită oamenii care vorbesc încet şi fără viaţă în discurs. Oamenii stridenţi, deopotrivă. Oamenii cu liste pentru orice. Cu alte principii decât ale mele. Sigur, live and let live. Dar nu azi. Da, sunt extrem de rezonabilă.
  9. Pentru că viaţa mea e perfectă, mă gândesc ades cum ar fi să mă lovească damblaua şi o zi întreaga să spun doar ce gândesc: „Cred că eşti o frustrată, nu mai pot şi felul 2, ai fost scăpat des în cap când erai mic?, nu, ideea ta e extrem de proastă, mai proastă chiar decât precedenta, nu eşti chiar cea mai rapidă pisică din oraş, aşa-i?, nu mi-e bine, vreau să fiu oriunde altundeva, eşti un idiot infatuat”. Să ne rugăm ca beteşugul sincerităţii extreme să nu mă pocnească vreodată, amin.
  10. Sunt fericită când fac bucurii. De aia, când o să câştig marele premiu la Loto 4/69 o să îmi fac o Fabrică de Bucurii. Şi n-o să se mai agite nimeni, niciodată, cum să organizeze un mini-cinema cu filme vechi, într-un cort, în mijlocul pădurii, pentru o zi întreagă. Cu tot cu catering. Şi lampioane.
  11. Cel mai mişto lucru din lume e o mână care o ţine pe a ta, chiar dacă e departe câteodată. Dap, fericirea e un lucru mişto. (Şi mai am platitudini din astea, care mă fac warm and fuzzy inside).

2017, să dea dracu’…

Skinner box la oameni

Nenea ăsta, Skinner, a fost un dârlău hipster care a studiat, printre alte situaţii dubios psihologice, condiţionarea la şoareci. Băga un şoarec într-o cutie, îi punea la dispoziţie nişte manete şi, în funcţie de cum le acţiona (şoarecul, nu dârlăul), primea mâncare sau diverse şocuri electrice. Azi aşa, mâine aşa, pâna când lighioana a învăţat că, dacă apasă greşit, o pune de nişte senzaţii tari şi foarte tari.

Omul e şi el tot un fel de şoarec, doar că are memoria mai scurtă. Sau se minte că a uitat ce îi aduce un anumit context. Fac acelaşi lucru over and over again, fix la fel, şi constat cu surprindere că rezultatul e tot ăla, pe care mă prefac mut de uimire că e prima oară când îl trăiesc. Înţeleg, aştept, am răbdare. Îmi ţin furia în frâu (nu pun nimic în loc, dacă vine de unde trebuie n-are nevoie de surogate). Rezultatul e tot ăla. Iar şi iar. Şi iar.

Eu am memoria şi attention span-ul unei muşte într-o zi caniculară. Şi mai sufăr pe deasupra şi de sindrom paranoid paroxistic. Better paranoid than sorry, după cum îmi spun mereu. Adică după ce că sufăr de amnezie, mai sunt şi suspicioasă. Cum e mai bine, sunt un spectacol de sunet şi lumini, fericiţi cei ce interacţionează mai profund cu mine, a lor va fi împărăţia cerurilor. Aşa că am răbdare, înţeleg, aştept. Şi hei, la capătul răbdării mă aşteaptă acelaşi lucru. Partea frumoasă şi bolnăvioară e că ştiu.

O să apăs maneta cu şocuri, să vedem ce se întâmplă.

Ma intorc obsesiv la o replică dintr-un film: „De ce mă tot lovesc cu un ciocan? Pentru că e atât de bine când mă opresc.”

Liță Chițălău

Pe mine revoluţia m-a surprins la cruda vârstă de 11 anişori. Am mai povestit vria şi debusolarea de găini fără cap în care mi se părea că e toată lumea mare în jurul meu. Până atunci, singurele mele contacte cu muzica se traduceau prin Mărioară de la Gorj şi Ani de liceu. La bunicii mei în casă era o hărmălaie de nedescris, radioul prindea doar actualităţi cu purici, verii mei ascultau şlagăre româneşti nemuritoare şi tataie asculta la pick-up Maria Tănase. Copilăria mea s-a derulat printre picioare de adulţi care bâţâiau pe ritmuri diferite. Revoluţia ne-a prins cu pantalonii în vine şi cu nelinişti melomane. După panica libertăţii bruşte, nu ştiam în ce parte să o luăm, muzical vorbind. Uşor-uşor, civilizaţia ne-a gasit şi i-a adus cu ea pe New Kids on the Block, MC Hammer şi, pentru unii mai norocoşi, pe Scorpions, Pink Floyd şi Dire Straits. Am facut cunoştinţă cu toţi şi, sfinte căcat, apoi a venit era Casablanca şi Coco Jambo.

Mă ţin foarte clar minte cum, ani la rând, înainte de Revelion, stăteam cu urechea lipită de radio să ascult până dimineaţa Top 100 Radio Contact. Şi ÎNREGISTRAM MUZICĂ. La CASETOFON. Care există încă, acasă la ai mei. I l-am arătat nostalgică şi copilului, care m-a întrebat uimit şi îngrijorat cumva, dacă pe vremea mea existau şi dinozauri. Încă mai am o pungă plină cu casete TRASE de la radio sau de pe alte casete, cu care făceam schimb, ne certam, ni le împrumutam.

Si cântam. Tare, afon şi greşit. Ani de zile am crezut sincer că La Familia cântă Bulinuţele:

Ceea ce înseamnă cu nu aveam o problemă doar cu limba engleză, ci că sufeream de desperechere auditivă. Asta nu mă împiedica să cânt din toţi plămânii.

Viorele:

Supraomul probabil s-a răsucit nesfârşit în mormânt pentru că toţi cântam aşa. Un imn, o odă adusă lui Viorel.

Aş mai avea exemple, dar nimic n-a depăşit în penibil The Wall. Liţă Chiţălău e exponentul unei generaţii. Nici pe el nu-l lăsau profesorii în pace. De câte ori ascult acum Pink Floyd îmi aduc aminte cu drag de Liţă.

De fapt la dracu’, am învăţat să mă joc cu opţiunile de la WordPress şi doream să-mi etalez skillurile nou căpătate. Acum PUN muzică, n-o mai trag.

Vă las cu ceva care-mi bântuie existenţa:

Pe asta n-o ştiam pe vremea lui Coco Jambo. Păcat, ar fi ieşit ceva deosebit.

Nip/tuck fără bisturiu

Am 16 ani şi trec zile întregi până îmi aduc aminte să mă demachiez. Câteodată, când ştiu că a doua zi mă trezesc devreme, mă machiez de seara. Sunt absolut convinsă că eu am brevetat chestia asta. Dimineata mai retuşez un pic şi sunt good to go.

La 22, un dermatolog distrat îmi recomandă o cremă cu hidrocortizon, pe care o venerez aproape un deceniu şi căreia i-aş fi făcut altar. A trebuit s-o abandonez, pentru că era o relaţie toxică şi mă răvăşea celular.

Probabil că am gene campioane. Am numărat, ies în deficit la riduri pe care ar fi trebuit să le deţin până la vârsta asta şi la ritmul bezmetic de viaţă pe care îl posed.

La 38 sunt extrem de mulţumită de direcţia în care se îndreaptă lent lucrurile. Sunt vanitoasă şi panicardă, nu vreu să-mi imaginez ziua în care o să-mi dau seama că sfinte căcat, cam până aici a fost, singurul lucru pe care îl obţin bătând din gene e un atac de epilepsie. Că nu mai pot să mă fâţâi cu decolteu şi skinny jeans, că în loc să-mi comand corsete de piele şi lenjerie de cabaret, o să port chiloţi cu mânecuţă şi pantofi comozi.

Dar să revenim. Am început să dezvolt curiozităţi cosmetice. Cred că e perioada mea albastră sau ceva. Nu mă pricep, nu sunt acest guru afectat al produselor cosmetice, dar am încercat tot felul de treburi lately. O să investesc întotdeauna mai mult în skin şi (mai ales) hair care decât în smacuri colorate de dat pe mufă, pentru că aşa mi-am setat io priorităţile în urma a ceea ce cred că e o lobotomie care s-a desfăşurat fără ştirea mea, în timp ce dormeam. Aşa că după îndelungi teste şi dat de pereţi verde de nervi cu tot felul de poţiuni magice, am găsit neşte treburi cu care sunt fericită şi care se îmbină deosebit cu genele mai sus-numite:

Sfânta treime

Sfânta treime

Masca aia e A Doua Venire. Bonus, pot să spăl vasele în timp ce colagenul face magii, pentru că nu curge cum fac altele. E practic un şerveţel înmuiat în colagen şi decupat în părţile esenţiale. Masca mov e o treabă pentru heavy duty, când ai dormit câte 3-4 ore pe noapte în ultimele luni. Sunt la al treilea tub. Acidul ăla hiluronic mi-a dat atacuri de panică iniţial, pentru că pe mine cuvântul acid mă duce cu gândul la sodă caustică. Mnu. Bun-bun, uleios şi foarte fin. Nu mă aştept la rezultate spectaculoase, să mă trezesc într-o dimineaţă mai proaspătă cu 10 anişori, nici măcar nu e ăsta scopul. Hidratează intens, e ce trebuie.

Winter is coming

Winter is coming

Pentru când căcatul loveşte ventilatorul, respectiv iarna. Să zicem aşa, că dacă tenul meu ar fi fost o formă de relief, ar fi fost o combinaţie între deşert, tundră şi stepă. Extrem de uscat, sunt dependentă de uleiurile astea în toiul iernii, altfel cred că mi-ar creşte solzi pe faţă.

Vivaldi, Primăvara.

Vivaldi, Primăvara.

Contrar adepţilor teoriilor conspiraţiei, după iarnă vine primăvara. Când epiderma dezvoltă o gamă largă de reacţii biploare, aşa că am nevoie de toate de mai sus, tare şi apăsat.

Ah, ah!

Ah, ah!

Un delir, ambrozie. O fiolă din aia îmi ajunge câteva zile şi e lucrarea diavolului. Cu astea 2 dorm sub pernă.

2016-11-05-19-16-47 2016-11-05-19-17-05

Cu astea îmi odihnesc cazul. După ce am căutat nesfârşit prin farmacii şi am plâns neconsolată prin cabinete dermatologice, am dat de paradis. Texturile sunt foarte diferite, Age Perfect sunt mai untoase şi intră oleacă mai repede în piele, Eucerin sunt mai fluide şi tind să formeze o peliculă care se absoarbe lent. Deocamdată le alternez şi funcţionează.

 

Vă rog să observaţi pozele de mare angajament şi settingul cu blăniţă pornografică. Mulţumesc.

Mi se cere insistent sa-mi fac vlog, canal pe youtube şi alte giumbuşlucuri. Abia am timp să mă spăl pe dinţi aşa cum recomandă medicii stomatologi. Şi probabil că n-aş fi în stare să mă ţin cum trebuie de treaba asta, să cresc o comunitate şi s-o mai şi întreţin cu… mai exact cu ce? Dar mă mai gândesc. În plus, pentru o persoană care respinge basics-urile, cum ar fi plăţile online, ăsta ar fi un pas prea mare, mai stau oleacă în zona mea de confort din Evul Mediu, cu placa mea de bază semnată de Gizăs Craist.

In care Ulpiei probabil ii place conopida

Toata viata mea am urat doua lucruri: conopida si prostia tipatoare. Conopida este atunci cand ma ia cu transpiratii daca o vad. Mi se pare cea mai inutila leguma din cate exista, mai inutila chiar decat sfecla. Daca Iadul exista si primim pedepse eterne and shit, a mea o sa fie sa balotez conopida in timp ce ascult Wagner.

Tre sa facem o deosebire intre prostia cinstita, sfioasa si prostia care tipa pana iti atrage atentia. Eu sunt proasta frecvent. Nu stiu Excel si refuz sa invat, conduc extrem de prost (dar ma entuziasmeaza nesfarsit viteza), plang la filme si ma impiedic in fiecare dimineata de pragul usii de la intrare. De 5 ani acelasi prag. Da, mama, sunt proasta. Daca am nesansa sa observi lucrurile de mai sus, m-am scos. Daca nu, nu vin sa-ti bag in ochi caseta cu Casablanca si sa-ti povestesc cum miorlai de fiecare data cand il vad. Ca destinul si cacat.

Pentru mine, sablonul de prostie rotunda, perfecta, e o fosta colega de facultate, Ulpia. Asa o chema pe ea. Ulpia. Imi imaginez cum au stat parintii ei (probabil profesori de istorie sau sange albastru sau amandoua) in salonul de maternitate si s-au framantat pana au ales numele asta. Tac-su ar fi vrut Columna, dar cum amandoi erau maruntei, s-au gandit sa nu aiba fata complexe cand o sa aiba 1,65 la 19 ani. Ulpia fix atat avea. Si 80 kg, bonus. In plus, se imbraca foarte decoltat, sa vada toate sfrijitele ca pe langa numele deosebit, e si dama bine. Iarna venea la facultate cu o pernita pe care o punea pe scaun, sa nu faca anexita. Totul la ea era afectat, studiat, periat si strident ca un far intr-o camera obscura. Cred ca si cand facea pipi tinea degetul mic in sus. Sigur, stia toate declinarile in latina, o pasiona slava veche si in pauze citea Spinoza. Doxa, incontestabil. Si atat. Si nimic mai mult. Daca incercai o conversatie cu ea, te nimicea cu o privire de regina in vizita in tinuturile ocupate. Domnule, pentru mine asta e dovada superma de prostie: sa nu stii/poti/vrei sa interactionezi cu oamenii. Sa ti se para a priori ca-ti sunt inferiori si sa te porti ca atare. Statea intotdeauna in primul rand, singura, din motive evidente. Noi chitaiam toate (facultate de limbi straine, gagici in proportie de 99%) in spate, ne dadeam cu ruj, mancam, ne dadeam iar cu ruj, radeam. Mult. La inceput, radeam pur si simplu. Sa fi fost prin anul 2 cand radeam pur si simplu si de Ulpia. (A nu se intelege ca in tot acest timp am frecventat cu frenezie cursurile, majoritatea inutile, cand Moldo statea langa facultate si puteam sa mancam oua ochiuri cu piper pana lesinam, sa ne uitam la Din Dragoste si sa jucam remi pe crantanele de caini). Cand era distractia mai in toi, de obicei la cursurile de fonetica, Ulipa se intorcea demna si maiestuoasa catre cardul din spate si ne admonesta ca la teatru: „Va rog, liniste acolo, in spate, va rog, se aude?” Nu se auzea. Abia la a cincea interventie cineva ii trimitea pana pe masa un avion din hartie pe care desenase un penix urias. De obicei incepea sa planga si iesea din sala. Nu prea ne cunosteam intre noi, dar ne lega dorinta arzatoare sa o scoatem din minti pe Ulpia. Cateodata, cand ma plictisesc tare de tot, imi imaginez ce s-a ales de Ulpia: e profesoara de ceva obscur sau cercetator lingvistic, s-a maritat cu Norman Bates si traiesc intr-o casa retrocedata din Floreasca. N-au copii, pentru ca Ulpia e inca virgina si tine degetul ridicat cand face pipi.

N-am mai intalnit nicio Ulpia de atunci. Prostia e insa aceeasi, suverana. Acum si cu portavoce.

Pussification of next generation

Cu cat trece timpul, cu atat ma identific mai mult cu George Carlin si profetia lui despre pussificarea rasei umane. Da, oameni, suntem damnati sa asistam la ridicarea unei generatii de sensibili conectati astral. Sa va explic.

Intr-o zi, printr-un miracol genetic, Maricica produce un urmas. Crapa inima in ea de mandrie ca a savarsit asa minune. Brusc, dintr-o fiinta cat de cat rationala, Maricica se zombifica. Stand cu ochii pe pereti intr-o noapte si monitorizand respiratia lu’ ala micu’, realizeaza ca nimic nu e suficient de bun pentru odrasla. Da’ nimic-nimic. Asa ca imbaiaza casa in dezinfectant, arunca orice contine cea mai mica urma de zahar si incepe sa citeasca Osho. Si cum sterge ea tastatura de o nanoparticula obraznica de praf, descopera forumurile de mamici si blogurile de parenting unde se dezbat intens teme de importanta capitala, cum ar fi dimensiunea orificiului tetinei de la biberon. Si uite asa, intr-o zi obisnuita, nirvana da peste Maricica. Pfoai, ce univers, ce revelatii, ce de validare in delir, nici nu visase ea vreodata cate surate are imprastiate in lumea asta mare!

Femeia e un fel de om care se transforma cand se impuiaza. Cand implineste odorul varsta diversificarii, incepe si patologia la femeie. Maricica face o obsesie pentru ceea ce ea numeste cu o pufaitura usoara pe nara „obiceiuri alimentare sanatoase”. In sucul Tedi e Belzebut, zaharul e Satana iar ursuletii Barni… ce sa mai vorbim, apocalipsa si Noe la un loc. Am citit pe un blog din asta cum o Maricica a cautat frenetic timp de niste luni de zile o gradinita care sa nu aiba in meniu dulciuri. Sau fie, sa aiba, dar dupa retete aprobate in prealabil de ochiul de soacra al Maricicai. N-a gasit, pentru ca nu suntem toti trepanati. Si se minuna ea acolo de asa grozavie, ca nu e posibil, in ce lume traim. Intr-o lume care nu e complet absorbita de un glob de sticla.

Inteleg ca nebunia a atins cote nutritionale alarmante, zaharul fiind inlocuit cu sfecla sau curmale. Imi pocneste cate o vena de cate ori aud „ce nevoi nutritionale satisface zaharul la copii?” Pai… cam alea care il ajuta sa puna un picior inaintea celuluilalt si sa mearga sau sa nu isi bage mana in aparatul de facut vafe. Cum ar veni gandirea, o chestie tare faina. Care nu se poate petrece fara creier. Care creier se hraneste cu glucoza, nu cu rucola sau sparanghel pregatit la abur.

Bafomet intruchipat sunt si pufuletii, biscuitii, chipsurile. Practic orice nu e preparat in casa de o Maricica nadusinda care a batut recordul la retete cu conopida. Si nu vorbesc aici de excese, ma refer strict la pofte. Nu cred ca arunci un blestem fara sfarsit temporal daca ii dai copilului o inghetata care nu e preparata in casa cu iaurt si curmale. Am citit, am vazut, m-am enervat si apoi mi-a trecut.

Pussificarea continua cu stigmatizarea tehnologiei. Orice e actionat de un buton e imediat pus la zid si improscat cu invataturi si pilde. Copii care habar n-au ce sunt alea desene animate, nu au voie sa se atinga de tableta iar telefonul mobil… oh. Aceiasi copii care la un moment dat vor da cu nasul de alti copii, crescuti normal, care stiu sa-si caute singuri muzica pe un device si nu se sperie cand se aprinde un monitor. Si apoi ne minunam de ce exista domnule un decalaj de socializare. Pentru ca Maricica a stat si a cugetat. Si dupa ce a cugetat, a grait: copilul meu nu o sa stie cine e Elsa. Dar, Maricica, te rog eu sa nu te lamentezi ca o iapa despletita cand copilul meu o sa se uite la al tau ca la avioane si n-o sa stie cum sa se joace cu el.

Si mai sunt si Maricicile care isi tin odoarele strans aproape, in pragul sufocarii. Sa nu cada, sa nu se loveasca, sa nu se zgarie, sa nu ii impinga alti copii la locul de joaca. In clopotul de sticla nu conteaza daca ai capacitatea pulmonara a unei foci cu astm. Important e sa NU SE LOVEASCA.

Am senzatia ca prenumele e ca un destin scris in frunte, o invitatie la pus etichete. Pussificare subliminala. Nu dau exemple, ca precis fac vreo gafa. Dar stiti la ce ma refer. Prenumele care o cere constant, fie ca purtatorul matura in parc sau e CEO la o multinationala. Si nici despre numele biblice nu intru in detalii, dar am in bloc un Serafim si un Timotei. Le prevad un viitor plin si referiri dese la mama lor cu batic.

Ei, dar cacatul nu loveste complet ventilatorul pana cand Maricica nu descopera parentingul. Am mai zis si n-o sa ma plictitsesc sa zic: nu. E fundamental, celular si genetic gresit sa ai nevoie de prelegeri despre cum sa te conectezi cu copilul. Ceva e in neregula prin cap pe acolo, poate e teava de esapament infundata, poate nu face contact bine, dar parentingul e bullshitul superm, unealta de pussificare exaltata care scoate pe banda rulanta complianti fragili. Acuma na, felicitari, Maricico. Ai gasit o supapa, cineva te intelege si empatia atinge cote nebanuite. Alta nirvana in universul tau, nici nu stiu cum faci fata la atata extaz.

Toate de mai sus se revarsa intr-un amalgam haotic in capul si duc inexorabil la generatia pussificata. Siruri de sensibilitati si emotii exacerbate, un amestec de intelepciuni coelhene si supa de pastarnac. Maricica suspina fericita. Poate mai face unul, ca uite ce bine i-a iesit cu primul.

Farmecul discret al nebuniei

Nebunia e un barbat frumos, cald, bland cateodata, agresiv uneori, cat sa-mi fie un pic teama, amestecata cu dorinta chinuitoare si propria mea nebunie.
Nebunia asta vine pe neasteptate, te saruta pe ceafa, isi face casa in tine si nu mai pleaca. E in tine si din tine.
Daca o gasesti, nu-i da drumul. Spune-i ca ti-a fost dor de ea cand nu stiai ca exista, ca se poate. Fa-te mica langa ea si las-o sa te mangaie pe par si pe fata si sa te alinte in mii de feluri. Saruta-i podul palmei.
Nebunia se respira. Abia atunci incepi sa traiesti de-adevaratelea, cand ii simti aroma innebunitoare.
Nebunia da dependenta.
Nebunia e in noi doi.
Nebuneste.