Prea alb… Prea cumva. Prea de tot.*

E prea cald sa fie iarna, prea frig sa fie duminica. Prea alb sa fie negru. Prea am numarat toate frunzele care cad pe pamantul rece. Si-i atat de frig in mine incat ma simt acoperita de toata pustietatea lumii. Cand ma bucur mi se face frica. Frica rationala de ‘cum ar fi sa…’. O simt in fiecare celula, ma leaga de maini cu funii invizibile facute din frig si foame si disperare. Frigul unei case in care doi copii cu ochi frumosi plang si tremura in hainute prea mici si prea subtiri. Foamea unei sigure portocale pe care o mama o intinde copilului intr-o baraca de scanduri la marginea unui oras indiferent. Disperarea unui tata care se intoarce acasa abatut de la groapa de gunoi cu o papusa fara cap in mana. O rugaminte fierbinte si egoista sa inceteze, sa nu mai vad, sa nu mai existe. Sa nu mai pun capul pe perna in camera calda si plina de jucarii gandindu-ma ca putin mai departe poate un copil plange de foame si frig. Sa pot sa-i iau pe toti la mine, sa le citesc povesti, sa-i strang in brate sub pilota groasa, sa adoarma cu capul pe mana mea. Sa nu-i mai bata nimeni, sa nu-si mai stearga lacrimile pe maneca unei bluzite murdare. Sa stii ca nu poti sa faci nimic. Ca pentru fiecare hainuta si bucata de paine pe care o imparti prin casute darapanate, apar alte zeci de tristeti si disperari.
La iesirea din metrou, o mama cu un copil mic asteapta. In fata lor, pe o cutie de carton intoarsa invers, stau triste cateva jucarii stricate. Copilul isi vinde jucariile. Putine lucruri sunt mai triste pe lume decat un copil care isi vinde jucariile pentru cativa lei cu care sa cumpere ceva de mancare. Toata bucuria copilariei e vanduta pentru o paine. Cum e asta drept? Ii dai toti banii pe care ii ai la tine si treci mai departe stergand o lacrima si blestemand din tot sufletul nedreptatea care nu alege.
Ce viseaza copiii tristi care dorm chirciti in paturi imporvizate?

Azi nu pot. Nu vreau.